Ocru

 

m-am întrupat sub tușa unei pensule roase de raftul bătrân.

mai întâi au început să-mi alunece obrajii sub un ocru de pământ.

am închis ochii simțind cum mi se adâncesc rădăcinile în trupul cel mai viu.

sub pleoapele închise, apăsarea pensulei naște culorile minții aflate la răscruce.

de pe pânza goală lumea e pseudo-dimensională.

mă afund în culoare și odată cu ea umplu fiece ungher până ce plinul înghite orice gol.

sunt trup posibil până la suflu.

abia când mi-ai șoptit aripile, am prins viață.

cu ele m-am stins din trupul prins în insectar și m-am înălțat într-un alt ocru.

 

[foto (c) Alexey Tarenin]


Nasruddin, nebunul înțelept. Poveste sufită

 

nasruddin

Nasruddin, nebunul înțelept, fu invitat de către bătrânii satului să vorbească oamenilor în templu trei săptămâni la rând.  Nasruddin, care de altfel avea multă înțelepciune de dăruit, nu își bătu capul foarte mult să-și pregătească predica. În prima dimineață, stând pe treptele templului, pufni scurt și se hotărî să scape din încurcătură astfel:

– Dragii mei credincioși, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

– Noi sunem oameni simpli, nu știm despre ce ne vei vorbi.

Atunci Nasruddin își aruncă roba pe un umăr și zise:

– Înseamnă că nu e nevoie de mine aici. Apoi ieși pe ușă.

Oamenii deveniră curioși și, când sosi vremea peste încă o săptămână să vorbească din nou Nasruddin, chiar mai mulți se adunară. Din nou, Nasruddin nu se obosi să-și pregătească gândurile pe care avea să le împărtășească oamenilor. Se aseză în fața lor și îi întrebă.

– Credincioșii mei dragi, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

De data aceasta oamenii se opriră și ziseră:

– Noi, știm! Noi știm despre ce ne vei vorbi!

Bătrânul Nasruddin nu clipi deloc, își aruncă din nou roba pe un umăr și zise:

– Ei bine, înseamnă că nu e nevoie de mine aici. Apoi ieși nestingherit pe ușă.

În dimineața celei de-a treia săptămâni, Nasruddin nu era câtuși de puțin mai pregătit decât fusese în primele două dăți. Păși cu încredere în fața oamenilor și îi întrebă încă o dată:

– Dragii mei credincioși, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

De data asta oamenii își făuriră un plan. Jumătate dintre ei spuseră: „Noi sunem oameni simpli, nu știm despre ce ne vei vorbi.”, iar cealaltă jumătate se ridicară și spuseră: „Noi, știm! Noi știm despre ce ne vei vorbi!”.

La auzul vorbelor, bătrânul Nasruddin rosti:

– Atunci dacă aceia dintre voi care știu vor spune acelora dintre voi care nu știu, înseamnă că nu e nevoie de mine aici.

Zicând acestea, bătrânul își aruncă încă o dată roba peste umăr și părăsi templul.

 

[foto (c) via aysun.pinterest]


Ochiul-lumină

 

Când vântul dulceag a început să mă smulgă din visarea în care mă topisem cu zeci de ani în urmă, culorile în care trăiam începură să se apropie una de cealaltă ca într-un caleidoscop.

Ar fi vrut să se amestece, dar ceva le reținea la marginea ochiului rotund al telescopului-jucărie. Se respectau sfios una pe cealaltă, dându-și locul cuvenit în abisul amintirilor.

Pluteam încă în apa care se învolbura liniștit, mai curând tulburate sub o greblă care piaptănă ușor noianul de culori, s-o găsească pe cea mai limpede. De departe însă totul devenea nebulos, ca lumina care face și mai mult întuneric în jurul ei, în noapte.

Odată m-ă-ntâmplam aievea, demult de tot, când nu eram doar o culoare. Acum mă pierd în telescopul-jucărie al celui ce m-aduce iar la viață. Doar că nu-s eu, ci cel ce vrea să mă prefacă-n el, un altul decât cel de-acum.

Culorile-amintiri se văd doar sub lupa ochiului-lumină.

 

[foto (c) Alexander Jansson]


Scrisoarea

 

Se întunecase surprinzător de devreme în seara aceea. Clipisem, iar când am deschis ochii întunericul îmbrăcase ziua cu haină pâcloasă. Felinarele nu mă ajutau, făceau ca lumina, și așa puțină, să se amestece lăptos cu o lapoviță încăpățânată. M-am strecurat sub copertina unei prăvălii care, se vede treaba, închidea mai târziu. Nu știu ce așteptam, că vremea ar fi trebuit să-mi împingă pașii mai iute înspre casă. Însă noaptea și ceața asta alburie mă amețeau. Știam că plecasem de pe Zefirului pe la două și jumătate cu gând să mă opresc la cafeneaua lui Șamalian și apoi să trec pe la poștă să ridic un colet fără expeditor. Mă perpelisem toată noaptea. Niciodată nu se mai întâmplase așa ceva. Cum fără expeditor? Toate adresele erau atent scrise, ca nu cumva vreo literă scrisă greșit să încurce poștașul. Ieri seară însă, mă tresisem cu un aviz sec vârât grăbit în cutia poștală. Când m-am dus să verific corespondența, portarul îmi aruncă o privire mai lungă decât de obicei și mă măsură ca niciodată din cap până-n picioare, deși stăteam la numărul șapte pe strada Vișinilor de cinci ani.

Am auzit un scârțâit slab în spatele meu, ca al unei uși din care doar o balama ruginise, cealaltă se încăpățâna într-o soartă inutilă. Mă-ntorc și văd că anticariatul domnului Spânu era încă deschis. Am intrat și m-am scuturat ușor de stropii de apă care apucaseră să se prindă de pardesiu. Deja lumina slabă și galbenă mă încălzea. Mă mișcam ușor în spațiul îngust. Întotdeauna cred că și praful își are rostul lui printre cărțile așezate cuminți pe rafturi, așa că mă străduiam să nu-l tulbur. M-am apropiat de scara în spirală care ducea sus către volumele mari, legate în piele. E un fel de culcuș acolo sub scară unde îmi place să mă adun mereu când mai intru aici. Pare ferit de priviri, ca înăuntrul unei scoici învelite de curbura scării într-un soi de mantie. Cine știe? Poate chiar sunt invizibil când mă ascund acolo.

M-am așezat pe fotoliul ros de molii și am închis ochii. Așa îmi place cel mai mult să simt mirosul cernelii vechi printre filele galbene de cărți care așteaptă să fie aerisite de ochi noi. Mereu aud mai bine când închid ochii și ai zice ce să aud, că un anticariat pare liniștit, însă foșnetul cărților răsfoite vorbește multe. Când am redeschis ochii pe raftul din dreapta mea îl văd pe Dante. Mi-a astras atenția. Infernul era despărțit de Purgatoriu și Paradis. Între ele cineva rătăcise Gargantua. Am zâmbit, dacă cineva a făcut-o înadins, avea umor. M-am întins către Infern și-am apucat cotorul cărții. O ediție din ’32 cu paginile tăiate strâmb, ușor fărâmicioase, copertă texturată, puțin aspră la atingere. Am început s-o răsfoiesc încet, tot cu ochii închiși, ca și cum prelungeam lectura ei cu toate simțurile, mai puțin cu ochii. Când am simțit foaia mai netedă, i-am deschis. Ilustrațiile mă trimiteau la niște cărți din copilărie cu Apolodor Împărat pe care nu le mai văzusem de atunci. Erau atât de hipnotizante, că m-am adâncit în lectură. La Cântul III, Poarta Infernului, Trecerea Aheronului am simțit că alunecă ceva din carte. M-am aplecat. La picioarele mele stăteau trei foi împăturite în patru. Le desfac și citesc: Le poète à sa muse, à S. D., pe ce-a de-a doua era scris simplu à S. D. Pe cea de-a treia, cu o caligrafie nu mai puțin desăvârșită ca primele două, însă cu un scris ușor diferit, scria Lis à elle même. Glose. Nu eram sigur de lis, părea un fel de opt alungit, ca o literă dintr-un alt alfabet necunoscut. Iar, în dreapta jos toate erau datate decembrie 1955. M-am simțit brusc un invadator. Nu apucasem să citesc încă scrisorile, dar simțeam că intru într-un soi de intimitate nepermisă, primul semn că alunecam într-un fel de iad dulce, căruia îmi era greu să-i spun nu.

M-am lăsat din nou în fotoliu, ținând volumul strâns în mână și ascunzând cele trei scrisori printre pagini. După câteva clipe, am decis să mă ridic. M-am îndreptat către anticar cu toată Divina comedie, plus Gargantua. Ar fi rămas stingheră. În plus și ea era o ediție rară din ’41 și nu i-am rezistat. În timp ce plăteam, urmăream cum pune volumele unul peste altul și-mi mușcam buzele de teamă să nu alunece scrisorile. Mă voiam plecat cât mai repede, să nu mă ia nimeni la întrebări despre scrisori. Cine știe? Poate că anticarul se trezea foarte zelos să încerce să le returneze. Deși, cui? Că doar nu erau semnate, nu mai vorbesc de plic sau vreo adresă. Am plecat și, ieșind, m-am afundat mai adânc în pardesiu și mi-am acoperit mai bine fruntea cu pălăria. Nici eu nu știam de cine mă feream.

M-am trezit însă că mă îndreptam către casă, când mi-am amintit că plecasem de fapt la poștă să ridic coletul fără expeditor. M-am răsucit brusc și-am luat-o pe scurtătură pe strada Timpului care dă mai repede în Popa Nan, sperând că poate mai prind pe cineva la poștă. Ceasul îmi arăta ora patru și refuzam să accept întunericul care îmbrăcase străzile. Trebuie să mai găsesc pe cineva, îmi spuneam în timp ce grăbeam pasul. Am ajuns în vreme, deși poștărița numai de mine nu avea chef, când am intrat. M-a privit sec peste ochelari și m-a chemat înăuntru. În timp ce semnam de primire, se mișcă foarte încet și, în cele din urmă, îmi aduse coletul. Mă uit pe el și citesc: Pentru M. V. de la S. D.  …S. D.? Nu cunoșteam pe nimeni cu inițialele astea. Pachetul nu era nici mare, nici greu. Mă hipnotizau inițialele. Erau identice cu cele pe care le țineam acum la piept din cărțile de la anticariat. Privirea poștăriței care se uita când la ceas, când la mine cu o uitătură obosită, m-a împins afară. Începuse să plouă și mai tare. Când dădui să traversez, trotuarul era strâmt și nimic nu semăna cu intrarea în Poștă. Mă uit mai bine, casele din jur erau altele decât cele pe lângă care trecusem. Nu înțelegeam nimic. Mă uitam nedumerit în stânga și-n dreapta, când mă șterse în grabă un trecător mai în vârstă cu o barbă foarte lungă și complet albă. Îl întreb repede:

– Mă scuzați, pe ce stradă suntem?

Îmi răspunde grăbit, ferindu-se de ploaie:

– Suntem pe Hiramului. Dar de ce? Nu vă simțiți bine?, mă întrebă vădit îngrijorat.

– Sunt bine, nu-i nimic. Mulțumesc, i-am răspuns slab, întorcându-mă și lăsându-l în spate nelămurit. Am mai făcut câțiva pași și simțeam cum nu mă mai ajută picioarele. Aproape că împietream cu fiecare pas, deși aș fi vrut să-i iuțesc cât mai repede și să ies din încâlceala asta. M-am oprit, n-aveam încotro. Tot trupul refuza să se miște. M-am adăpostit sub un acoperiș mai generos.

– Aveți un foc?, mă întrebă o domnișoară mignonă cu o pălărie cu boruri largi și o fusta foarte amplă cu buline mari.

Cine fumează pe ploaie? Era tot ce-mi trecea prin cap. M-am bâlbâit. Am scos până la urmă un chibrit și i-am aprins țigara.

– Urâtă vreme, nu-i așa?, continuă ea din umbra felinarului. Doar ochii îi străluceau.

– Am ieșit un pic. E prea mare vânzoleala acum în cazino. V-ați rătăcit?, mă întrebă iscoditor.

– Nu, doar m-am adăpostit un pic de ploaie. I-am răspuns cu jumătate de gură.

– Văd că n-aveți chef de vorbă. Se întoarse către trotuar și mă lăsă în pace, spre ușurarea mea.

M-am hotărât să plec, chiar așa cu nicovalele în picioare cum mă simțeam, numai să nu-i mai vină idei să mă întrebe altceva. Nu-mi pica bine deloc. Nu știam unde sunt, dar nu voiam să par neajutorat. Făcusem un pas mare peste o baltă și când să o sar cu totul, mă întrebă:

– De ce nu spuneți că o căutați pe Sandrine?, îmi șuieră clipind a înțeles.

– Sandrine?, am bâiguit înțepenit.

– Da, Sandrine. Sandrine Demetriade?

Nu eram în stare să rostesc nimic. Piciorul îmi căzu în mijlocul bălții. Sandrine? Îmi suna cunoscut. Și totuși nu știam pe nimeni cu numele ăsta. Sandrine… Demetriade… S…D?

M-am răsucit peste baltă să ajung din nou la ea. Când am sărit pe trotuar din nou, dispăruse.

 

[VA URMA]

 

[foto (c) Andra Samson]


Când mi-am întins aripile

 

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările.

Cu ele am unit noaptea cu ziua. Am sfidat sfatul de a nu zbura aproape de soare, ca să nu-mi fărâmițez urmele de om, ci m-am topit în jarul înaltului, iar aripilor frânte prima dată le-am dat brânci să zboare și mai vârtos a doua oară.

Oricât m-ar fi înfricoșat strivirea din cădere, m-am încrezut orbește că mă renasc din apă sfetită cu cenușă.

Când m-am înălțat dincolo de zarea zeilor, nu s-a-ntunecat cerul a nesupunere ori îndrăzneală, ci s-a ivit în toate cele patru zări și una-n plus, sus, sus, ce nu e de văzut decât când zbori și înăuntru și-n afară și înconjori teama de mai departe cu tine împrejuru-i.

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările. Cu ele am topit vecia în acum.


Miluna

A fost odată ca niciodată la marginea unui codru bătut de vânturi mușcătoare pentru cei ce nu erau de-ai locului, chip nemaivăzut de ființă străluminată de-un soare-al ei. Pe când se scobora agale să ieie Apă ne-ncepută, crăpă lumina zorilor. Primele raze pe jumătate strecurate printe frunzele copacilor abia dezmorțite, slab țesute printre firele ierbii aruncau flăcări de viață în pădure. Soarele schimba aerul nopții cu cel al zilei, vântul se îmblânzea în el și devenea suflu de viață nouă acolo, în îmbrățișarea crudă a pământului din fiecare zori de zi. Mereu alta.

Scorburile care mâncau măruntaiele copacilor o ascundeau uneori pe Miluna care ar fi vrut să afle de unde-și trag copacii seva? Cum urcă hrana pământului prin rădăcini sus-sus în ramuri? Cum de se dăruiesc soarelui în foi verzui cât era primăvara ea de verde, până-ntr-un ruginiu de purpură ce-și plânge dorul în lacrimi roșii, în toamnă cu rășină. Se vâra-n scobiturile trunchiurilor și-și făcea casă și coperiș. Pe dinăuntru, ferită de toate cele ce foșneau în jur, asculta cum el, Copacul Viu, așa-i vorbea în limba vieții. Așa fu de-adâncită în vorbele toate pline de cel mai dulce duh, că tot uită că-n seara ceea fusese chemată să prăznuiască dimpreună cu paserile serii. Copacul Viu o învățase limba viețuitoarelor și, uite-așa, de drag ce le era acestora, Miluna mergea la sărbătoare mare, dar mai ales cu dans.

Cu urechea strâns lipită de glasul înțelept al Copacului Cel Viu se scurse Ziua toată și uită aproape de Soare Apune, când de pe-o ramură din cele-ntortocheate, un Șoim Măiastru, maimar defel, i se-așeză pe umăr. Șoimul era știut că din tot ce-adună face și clădește palate-ntregi de lumi ce nime’ din pădure n-a văzut. Numai că de acolo-ascunsă, cum era ea în trunchiul de copac, Miluna nu-l vedea, ci doar auzul îi era fermecat de vorba lui tulburătoare. El, tainic, însă cu voce hotărâtă, îi spuse fără greș deseară să se ducă la mare sărbătoare cu dans ce nesfârșește, iar acel dans ce va să vadă Miluna să-l picure apoi în vers, ori fir țesut cum numai fată ce știe să ieie apă ne-ncepută știe a pune-n miez de cuvânt.  Cu ochii mari, adânci de tot negrul cel codru, Miluna prinse îndemnul Șoimului Măiastru mai presus de chemările paserilor serii de care uitase. Simți îngrijorarea cum o încolțește, văzând noaptea venind și se temea să nu se rătăcească departe de locul în care avea să se întâmple praznicul păsăresc.

Copacul Viu simți freamătul fetei și, înduioșat, culcă o ramură mai aproape de iarbă, într-o mângâiere blândă, spunându-i în gând fetei, așa cum obișnuia, să se aștearnă lină în scorbura lui care o va purta până în Inima Pădurii, acolo unde bate mai tare ca oricând inima oricărei vietăți pline de cântec, iar cele ale copacilor îi fac să danseze ca purtați de vânt nevăzut și neauzit.

Fata se lăsă în voia Copacului Viu, în brațele lui ocrotitoare, așa că își așternu mai bine culcușul din frunzele moi, de-abia adunate dintre firele de iarbă și simți cum Copacul se înclină cu tot cu scorbură și dintr-o dată se împodobi cu flori alese, crescute pe brațe din lemn vânjoase, dar blânde, cu frunz-evantai legănându-se în vânt și chemându-l de departe, cu alte frunze mari apoi, acoperind ca un coviltir scorbura culcată pe pământul reavăn, dar nu în odihnă, ci în așteptare, ca un murg cabrându-și spinarea, înainte să sară în galop. Chiar atunci Soarele, rostogolindu-se departe, dincolo de Marginea Lumii pecetluită de curgerea tuturor apelor, rostogoli pe o creangă plecată a Copacului Viu patru roți vii, de foc, ca patru năluci mai iuți decât vântul și chiar decât gândul, patru cercuri de foc înaripate care se așezară într-o clipă de o parte și de cealaltă a scobiturii din care Miluna privea uimită cum aurul roților rodea toamnă pe lemnul scorburii ce ajunsese o minune de caleașcă gătită împărătește, pornind ca din gură de foc pe roțile de aur înaripate către Inima Pădurii.

Umbrele Pădurii se despleteau toate și-mpingeau crengile care ar fi stat în calea caleștii Milunei, până ce aceasta ajunse acolo unde scânteile mușcau din carnea nopții orbind toate vietățile cu frumusețea lor. Miluna coborî din caleașcă și-și dansă drum pe cărarea ce se desfășura acum sub fiecare pas al ei. Vietățile-și plecau capetele și-și unduiaiu trupurile când Miluna pășea în dreptul lor, luau apoi forma aurului pe care-l răsuceau poalele rochiei Milunei și-o-mbrăcau cu lumină. În urma ei răsăreau stele care făceau noaptea ziuă.

Vietățile nopții murmurau în mirare amuțitoare… Miluna nu se mai arătase în Inima Pădurii de veacuri și nu era cu putință ca ea să se ivească din nou într-o întunecime din care viețuitoarele pământului nu credeau să-și mai limpezească ochii vreodată. De când Întunecimea pusese stăpânire pe Codru, fuseseră toate pedepsite la tăcere. Când însă Miluna se adânci cu totul în măruntaiele beznei topind-o în cristale de soare curat, cu toții-și închiseră ochii-n orbire.

De-acum Noaptea se-mpreuna cu Ziua la mijlocul cărării Lunii. Miluna avea să lucească fără să-i mai orbească.

 

[sursă foto: theexpressivepalette.blogspot.com]

 

 


Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Stropi grei

bw

stropi grei de vorbe mușcă din carnea urechii flămânde

prin care-și găsesc lunecuș înăuntru și caută loc de-nălțat casă sus

până la cerul în care odată mi-ai zis: să știi că odată și odată eu tot vin și te fur.

te-ai înălțat și mai mult către cer, am aruncat iute șoapta

înainte s-o prind înapoi jucăuș.

ai râs cu piept greu și înalt și adânc

până-n afundul pământului și-napoi, cât o aruncătură de stea.

mai mor un pic, ai mai rostit, și mă urc către ea.

 

 


Scânteia

 

Cu ochii lipiți de lacrimile neplânse care lăsau pleoapele perdea grea că abia avea o ferestuică prin care să întrezărească ce scrie, apăsa îndărătnic cu vârful tocit pe foaia îngălbenită fără încetare. Cum n-avusese nicicând vreun suflet căruia să i se împartă, ori vreun duhovnic căruia să-i deșerte din greutățile ce-i apăsau simțirile, foaia aceea roasă de vreme, îi era și una și alta.

De vreun suflet oarecare sau chiar apropiat îl îndepărta frica să nu-i târnosească cele ce-i erau sfinte în cele mai adânci unghere, unde numai Dumnezeu avea vreodată voie să bată la ușă. Iar de duhovnici nu-i dădea sufletul, căci ori de câte ori și-l adăpostea în biserică, îi părea vocea de Sus mai limpede când îi șoptea lui, fără misiți. Vorbele lui erau mereu mai legate când și le înălța nemijlocit în ceruri. Așa, altul, oricât de uns cu har și cele sfinte ar fi fost de la Domnul, i-ar fi înnodat cele de prin suflet ascunse, că nici el n-ar mai fi crezut în ele, darămite în cele de Sus.

Cu ochii sărați, Gruia scria neobosit, și nu dindărătul ființei lui, ci de undeva chiar mai departe, poate de dincolo de a se naște. O viață nu-i fu de ajuns să zică ce-l împingea sufletul, iar acum, acum că era dinainte să-nchidă ochii, chiar el se puse cu vreme în urmă, nimeni nu-și mai amintea de când – unii ziceau că de ieri, de alaltăieri, alții îl știau de o viață așa – se puse prin urmare pe scris neîncetat.

Măruca ce-i mai lăsa pe marginea mesei câte un colț de pâine și o cană cu apă și mereu, dar mereu îi aprindea câte o lumânare, chiar dacă cea de dinainte nu se topise toată. Lumina n-avea voie să se stingă. Așa o rugase Gruia în cea din ultimă zi, când îi mai rostise în grai vorbe vii. De teamă să nu-l ia îngerii mai iute decât avea el să isprăvească, o pusese pe Măruca să se jure pe ce-avea mai sfânt că n-avea zi de la Dumnezu cumva să uite să treacă pe-nserat să schimbe lumânarea. Aprinsese dintre cele din ceară groasă care ard anii greu, să-l țină, că și el avea de zis multe. Zile ce nu mai avea Gruia îndeajuns.

În vârful picioarelor goale, ca să nu facă zarvă mare, Măruca venea seară de seară cu lumânarea și cu cele câteva de-ale gurii, mereu cu ochii plecați, cu frică să nu facă zgomot nici căutătura ei și să-l tulbure pe Gruia. Își lăsa încălțările afară, pe prispă și pășea pe podeaua de lemn rugos ale cărei așchii răzvrătite îi mușcau tălpile. Nicio scoarță nu le acoperea până la odaia lui Gruia. Lumina cădea la apus în așa fel, că atunci când Măruca deschidea ușa i se înfățișau pe peretele din fața ei, trei umbre și toate trei cât Măruca.

Gruia nu-și ridica ochii, nu se clintea. Nu se auzea decât scrijelitura ușoară pe foile bătrâne, pe care scria fără oprire. După ce trăgea o dată aer în piept, cât să-i țină până iese, Măruca pășea mai adânc în odaie, cufundându-se și mai mult în umbrele ei, cele trei. În mijlocul lor, îndărătul unui smoc de busuioc uscat, privea o icoană mai bătrână decât sfinții. Așa-și făcea curaj să intre în fiece seară Măruca, din lumea ei simplă, cu găini de jumulit, copii de-îngrijit și trebi de-ale casei pe un tărâm ca de pe lumea cealaltă, încremenită, și în care Gruia se încăpățâna să reziste doar cu apă, pâine și lumină.

Anii îi curgeau bătrân peste umeri. Măruca nu și-l amintea pe Gruia tânăr, de parcă se născuse cu toate bătrânețile de tânăr. Și poate chiar și era așa. Și ea, dacă-și amintea bine, avea ani înșirați bine în urma ei, numai că nu i se citea nici pe chip și nici pe trupul tânăr, în ciuda vârstei. Și poate nici nu erau câtva zile de când venea la Gruia, dar nicicum n-ar fi putut spune că ar fi fost altfel.

Lăsă ulciorul cu apă care făcu un zgomot surd când se întâlni cu lemnul moale al mesei. Măruca se-ntoarse și învârti cărbunii încinși în vatră. Avea să fie ger și noapte lungă cum nu se mai pogorâse vreodată, așa îi spusese Gruia, când încă mai vorbea cu oamenii și nu se pusese încă pe scris mut. „Mărucă, ascultă! zicea el, să-ntorci în jăratic! Altfel, înghite noaptea totul și-apăi ăi fi trăit toate viețile astea degeaba, auzi tu, Mărucă?”, îi tot zicea Gruia în vremea din urmă, iar Măruca nu pricepea multe din ce zicea. Viețile? Toate viețile? Cum așa, toate? Se frământa clipe-n șir când auzea, apoi își vedea de gospodărie, că nu era prima oară când părea că Gruia rostea vorbele ca din ceruri, ori de undeva de unde ea n-avea cum pricepe ușor. Vorbe de oameni bătrâni, își zicea ea. Își scuipa-n sân, că nu era sigură de unde veneau toate astea, ș-apoi își vedea mai departe de-ale ei.

Veni Măruca și a treia zi, sau cine mai știe a câta, și când intră în odaie își întâlni din nou surorile-umbre, mai trase o dată adânc aer în piept și se-ndreptă către masa peste care era aplecat Gruia. Numaidecât se repezi să aprindă lumânarea care abia-și mai clipea ultimele licăriri, că Gruia căzu cu capul peste vrafurile de foi răscolite și plecă mut dintre cei vii. Brațele îi odihneau peste ele. Capul se rezema într-o parte cu ochii închiși peste toate viețile trăite.

Din cele trei umbre Măruca deveni una și-n ea s-așezară și viețile lui Gruia. Cu scânteie în suflet, își trase un scaun lângă el, fără să-și usuce lacrimile, apucă pana care încă stătea între degetele încovoiate ale bâtrânului stins, luă ultima foaie pe care Gruia scrisese… luminape ea s-o hrănești cu lumină…și se puse pe scris de veghe.

***

Pe prispă începură să se audă pași. Pe-nserat. Măruca ședea neclintită și așternea cu pana lui Gruia foi peste foi. Chiriac venise cu pâine și apă. Și-o lumânare aprinsă.

 

 

[foto via Arula Ratnakar]

 


Cărămizi

[fragment]

Am mai spus povestea asta și aflu că mi-am spus-o mie. Dacă din ea-mi răspunde un ecou mocnit din care eu pricep că mă ascultă și alții, mă-nșel voit și cred că am mai spus povestea asta și, tot așa, că mi-am mai zis-o mie. Mai zic din nou povestea asta.
M-am aflat copil naiv până târziu, deși trăiam într-o versiune a unor timpuri grele pentru mulți. În timpul meu, pesemne că părinții mei cu multă dibăcie ascunseră o bună parte din umbra anilor ’80. M-am aflat, zic, copil naiv până târziu,  crezând chiar că zidurile caselor nu-s nicidecum din cărămidă, ci înălțați din cărți stivuite cu înțelepciune una într-alta, de parcă se îmbrățișau și îmbrăcau pereții casei în căldura lor. De jos și până în tavan casa în care am copilărit era din cărămizi cu nume, Legende ale Olimpului, Divine Comedii, O mie și-ncă una de nopți vii… Mi-erau atât de limpezi, că le știam orbește locul… pe ce raft se afla Molière cu fața către un balansoar din lemn negru și scorojit, care n-ar fi schimbat în ruptul capului locul său c-un alt francez. Balansoarul și-a schimbat locul de două ori doar și de fiecare dată se afla lângă altă fereastră. Pentru mine balansoarul era bunica. Aveam un an când ea n-a mai fost aici, ci și-a legănat chipul aproape șters pentru mine în ceruri. Și nu, nu o cunosc. Decât așa. Tata îmi spunea că atunci când nu mai putea umbla, stătea ore fără șir în balansoarul din lemn negru și își privea nepoții. Eu am venit târziu, doar ce m-a apucat o picătură.
Mă certam până târziu, când am crescut ceva mai mare, cu copiii despre ce-s alea cărămizi. Veneau cu tot felul de cioburi sparte și arămii, cine știe de pe unde luate, din care desenau șotroane pe trotuar și îmi râdeau în față. Na, cărămidă, nu Prâslea-cel-voinic!, și-și legau râsetele unii cu alții într-un fel de cântec îngânat, care mie-mi suna a batjocură, firește. Ținusem morțiș să-i conving că-i cărămidă și că așa stă drept sus-sus de tot peretele dinspre cămară.
Am făcut într-o iarnă o casă din cărți în curte să le arăt odată și-odată că aveam dreptate. Am adunat volume groase, colorate și le-am îmbinat cât să se țină strâns. Pentru acoperiș am cotrobăit prin pod după niște stinghii de lemn pe care le-am pus în cruce, apoi am pus altele peste ele aliniate, în așa fel încât să se sprijine bine și peste care mai apoi am pus alt strat de cărți, de data asta în picioare cât să se-ncumete până la cer, că doar așa știam că poate pot ajunge să văd și eu chipul bunicii. Mai târziu când oi fi în stare să-nalț din cărămidă tare casă mai trainică decât acum. Trebuie că de-asta erau pereții așa de înalți.
Am așteptat apoi să vină și să-ntrebe ce-i cu mine acolo, să le arăt că n-au habar. Pândeam cu răbdare oțelită clipa când aveam eu să le zic: Na! Că nu-i așa cum vedeți voi pe-ntuneric… Nu-mi amintesc cât să fi stat  în așteptarea răzbunării, știu doar că…


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..