Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Stropi grei

bw

stropi grei de vorbe mușcă din carnea urechii flămânde

prin care-și găsesc lunecuș înăuntru și caută loc de-nălțat casă sus

până la cerul în care odată mi-ai zis: să știi că odată și odată eu tot vin și te fur.

te-ai înălțat și mai mult către cer, am aruncat iute șoapta

înainte s-o prind înapoi jucăuș.

ai râs cu piept greu și înalt și adânc

până-n afundul pământului și-napoi, cât o aruncătură de stea.

mai mor un pic, ai mai rostit, și mă urc către ea.

 

 


Scânteia

 

Cu ochii lipiți de lacrimile neplânse care lăsau pleoapele perdea grea că abia avea o ferestuică prin care să întrezărească ce scrie, apăsa îndărătnic cu vârful tocit pe foaia îngălbenită fără încetare. Cum n-avusese nicicând vreun suflet căruia să i se împartă, ori vreun duhovnic căruia să-i deșerte din greutățile ce-i apăsau simțirile, foaia aceea roasă de vreme, îi era și una și alta.

De vreun suflet oarecare sau chiar apropiat îl îndepărta frica să nu-i târnosească cele ce-i erau sfinte în cele mai adânci unghere, unde numai Dumnezeu avea vreodată voie să bată la ușă. Iar de duhovnici nu-i dădea sufletul, căci ori de câte ori și-l adăpostea în biserică, îi părea vocea de Sus mai limpede când îi șoptea lui, fără misiți. Vorbele lui erau mereu mai legate când și le înălța nemijlocit în ceruri. Așa, altul, oricât de uns cu har și cele sfinte ar fi fost de la Domnul, i-ar fi înnodat cele de prin suflet ascunse, că nici el n-ar mai fi crezut în ele, darămite în cele de Sus.

Cu ochii sărați, Gruia scria neobosit, și nu dindărătul ființei lui, ci de undeva chiar mai departe, poate de dincolo de a se naște. O viață nu-i fu de ajuns să zică ce-l împingea sufletul, iar acum, acum că era dinainte să-nchidă ochii, chiar el se puse cu vreme în urmă, nimeni nu-și mai amintea de când – unii ziceau că de ieri, de alaltăieri, alții îl știau de o viață așa – se puse prin urmare pe scris neîncetat.

Măruca ce-i mai lăsa pe marginea mesei câte un colț de pâine și o cană cu apă și mereu, dar mereu îi aprindea câte o lumânare, chiar dacă cea de dinainte nu se topise toată. Lumina n-avea voie să se stingă. Așa o rugase Gruia în cea din ultimă zi, când îi mai rostise în grai vorbe vii. De teamă să nu-l ia îngerii mai iute decât avea el să isprăvească, o pusese pe Măruca să se jure pe ce-avea mai sfânt că n-avea zi de la Dumnezu cumva să uite să treacă pe-nserat să schimbe lumânarea. Aprinsese dintre cele din ceară groasă care ard anii greu, să-l țină, că și el avea de zis multe. Zile ce nu mai avea Gruia îndeajuns.

În vârful picioarelor goale, ca să nu facă zarvă mare, Măruca venea seară de seară cu lumânarea și cu cele câteva de-ale gurii, mereu cu ochii plecați, cu frică să nu facă zgomot nici căutătura ei și să-l tulbure pe Gruia. Își lăsa încălțările afară, pe prispă și pășea pe podeaua de lemn rugos ale cărei așchii răzvrătite îi mușcau tălpile. Nicio scoarță nu le acoperea până la odaia lui Gruia. Lumina cădea la apus în așa fel, că atunci când Măruca deschidea ușa i se înfățișau pe peretele din fața ei, trei umbre și toate trei cât Măruca.

Gruia nu-și ridica ochii, nu se clintea. Nu se auzea decât scrijelitura ușoară pe foile bătrâne, pe care scria fără oprire. După ce trăgea o dată aer în piept, cât să-i țină până iese, Măruca pășea mai adânc în odaie, cufundându-se și mai mult în umbrele ei, cele trei. În mijlocul lor, îndărătul unui smoc de busuioc uscat, privea o icoană mai bătrână decât sfinții. Așa-și făcea curaj să intre în fiece seară Măruca, din lumea ei simplă, cu găini de jumulit, copii de-îngrijit și trebi de-ale casei pe un tărâm ca de pe lumea cealaltă, încremenită, și în care Gruia se încăpățâna să reziste doar cu apă, pâine și lumină.

Anii îi curgeau bătrân peste umeri. Măruca nu și-l amintea pe Gruia tânăr, de parcă se născuse cu toate bătrânețile de tânăr. Și poate chiar și era așa. Și ea, dacă-și amintea bine, avea ani înșirați bine în urma ei, numai că nu i se citea nici pe chip și nici pe trupul tânăr, în ciuda vârstei. Și poate nici nu erau câtva zile de când venea la Gruia, dar nicicum n-ar fi putut spune că ar fi fost altfel.

Lăsă ulciorul cu apă care făcu un zgomot surd când se întâlni cu lemnul moale al mesei. Măruca se-ntoarse și învârti cărbunii încinși în vatră. Avea să fie ger și noapte lungă cum nu se mai pogorâse vreodată, așa îi spusese Gruia, când încă mai vorbea cu oamenii și nu se pusese încă pe scris mut. „Mărucă, ascultă! zicea el, să-ntorci în jăratic! Altfel, înghite noaptea totul și-apăi ăi fi trăit toate viețile astea degeaba, auzi tu, Mărucă?”, îi tot zicea Gruia în vremea din urmă, iar Măruca nu pricepea multe din ce zicea. Viețile? Toate viețile? Cum așa, toate? Se frământa clipe-n șir când auzea, apoi își vedea de gospodărie, că nu era prima oară când părea că Gruia rostea vorbele ca din ceruri, ori de undeva de unde ea n-avea cum pricepe ușor. Vorbe de oameni bătrâni, își zicea ea. Își scuipa-n sân, că nu era sigură de unde veneau toate astea, ș-apoi își vedea mai departe de-ale ei.

Veni Măruca și a treia zi, sau cine mai știe a câta, și când intră în odaie își întâlni din nou surorile-umbre, mai trase o dată adânc aer în piept și se-ndreptă către masa peste care era aplecat Gruia. Numaidecât se repezi să aprindă lumânarea care abia-și mai clipea ultimele licăriri, că Gruia căzu cu capul peste vrafurile de foi răscolite și plecă mut dintre cei vii. Brațele îi odihneau peste ele. Capul se rezema într-o parte cu ochii închiși peste toate viețile trăite.

Din cele trei umbre Măruca deveni una și-n ea s-așezară și viețile lui Gruia. Cu scânteie în suflet, își trase un scaun lângă el, fără să-și usuce lacrimile, apucă pana care încă stătea între degetele încovoiate ale bâtrânului stins, luă ultima foaie pe care Gruia scrisese… luminape ea s-o hrănești cu lumină…și se puse pe scris de veghe.

***

Pe prispă începură să se audă pași. Pe-nserat. Măruca ședea neclintită și așternea cu pana lui Gruia foi peste foi. Chiriac venise cu pâine și apă. Și-o lumânare aprinsă.

 

 

[foto via Arula Ratnakar]

 


Cărămizi

[fragment]

Am mai spus povestea asta și aflu că mi-am spus-o mie. Dacă din ea-mi răspunde un ecou mocnit din care eu pricep că mă ascultă și alții, mă-nșel voit și cred că am mai spus povestea asta și, tot așa, că mi-am mai zis-o mie. Mai zic din nou povestea asta.
M-am aflat copil naiv până târziu, deși trăiam într-o versiune a unor timpuri grele pentru mulți. În timpul meu, pesemne că părinții mei cu multă dibăcie ascunseră o bună parte din umbra anilor ’80. M-am aflat, zic, copil naiv până târziu,  crezând chiar că zidurile caselor nu-s nicidecum din cărămidă, ci înălțați din cărți stivuite cu înțelepciune una într-alta, de parcă se îmbrățișau și îmbrăcau pereții casei în căldura lor. De jos și până în tavan casa în care am copilărit era din cărămizi cu nume, Legende ale Olimpului, Divine Comedii, O mie și-ncă una de nopți vii… Mi-erau atât de limpezi, că le știam orbește locul… pe ce raft se afla Molière cu fața către un balansoar din lemn negru și scorojit, care n-ar fi schimbat în ruptul capului locul său c-un alt francez. Balansoarul și-a schimbat locul de două ori doar și de fiecare dată se afla lângă altă fereastră. Pentru mine balansoarul era bunica. Aveam un an când ea n-a mai fost aici, ci și-a legănat chipul aproape șters pentru mine în ceruri. Și nu, nu o cunosc. Decât așa. Tata îmi spunea că atunci când nu mai putea umbla, stătea ore fără șir în balansoarul din lemn negru și își privea nepoții. Eu am venit târziu, doar ce m-a apucat o picătură.
Mă certam până târziu, când am crescut ceva mai mare, cu copiii despre ce-s alea cărămizi. Veneau cu tot felul de cioburi sparte și arămii, cine știe de pe unde luate, din care desenau șotroane pe trotuar și îmi râdeau în față. Na, cărămidă, nu Prâslea-cel-voinic!, și-și legau râsetele unii cu alții într-un fel de cântec îngânat, care mie-mi suna a batjocură, firește. Ținusem morțiș să-i conving că-i cărămidă și că așa stă drept sus-sus de tot peretele dinspre cămară.
Am făcut într-o iarnă o casă din cărți în curte să le arăt odată și-odată că aveam dreptate. Am adunat volume groase, colorate și le-am îmbinat cât să se țină strâns. Pentru acoperiș am cotrobăit prin pod după niște stinghii de lemn pe care le-am pus în cruce, apoi am pus altele peste ele aliniate, în așa fel încât să se sprijine bine și peste care mai apoi am pus alt strat de cărți, de data asta în picioare cât să se-ncumete până la cer, că doar așa știam că poate pot ajunge să văd și eu chipul bunicii. Mai târziu când oi fi în stare să-nalț din cărămidă tare casă mai trainică decât acum. Trebuie că de-asta erau pereții așa de înalți.
Am așteptat apoi să vină și să-ntrebe ce-i cu mine acolo, să le arăt că n-au habar. Pândeam cu răbdare oțelită clipa când aveam eu să le zic: Na! Că nu-i așa cum vedeți voi pe-ntuneric… Nu-mi amintesc cât să fi stat  în așteptarea răzbunării, știu doar că…


Veac viu din grai ales

img_0233-copy

O priveam cum atinge faldul umbros pe care-l făcea țesătura răsfrântă. Gestul șovăia cu grijă umplută de frică aproape, ca să se înmoaie apoi în cea mai caldă atingere, de parcă reînvia strămoși sau chiar pe ea însăși dintr-o altă viață. Nu mai vorbea de când i se prăpădise ce-i era cel mai drag pe lume. Trecuseră câțiva ani. Când se-ntâmplă, atâta de împietrită fu, că nu mai avu glas să dea nici durerii. O înghițise pe dinăuntru și pe ea. Se descompuse în tăcere. Rând pe rând își pierdea din ființă, că unii oameni ziceau că și-ar pierde curând chiar și umbra, dacă nu se petrecu și asta deja.

Mult timp nimeni nu putu să schimbe o vorbă cu ea. Ședea în liniștea cea mai deznădăjduită, întreruptă din când în când de-un foșnet de poale care-i atingeau una-alta prin tindă. Mai cu seamă înspre primăvară prinse de vreo doi, trei ani să poarte însă haine de sărbătoare într-alte zile decât cele rânduite. Nimeni n-o mai întreba nimic demult. Părea că în zile mai cu soare se-nfășura în straie scumpe, unele chiar bătute cu fir de argint, de-ți țintuia privirea. Nu ținea socoteală de-i zi de lucru, ori duminică. Într-altele, în care norii întunecau zilele cu ploaie măruntă, se-nveșmânta în ie cusută cu calea-nfurcată, ori râuri șerpuite. Măicuța Radovița ce-mi zise-ntr-o zi:„Tiiiii, fetică, Aristița-ncepu a vorbi prin semne. Tu, ascută-mă bine, îi cum îți zic. Aristița o fi muțit, dar îi vorbește trupul cu fiece vâlnic de-l pune pe ea. Toate-s împodobite cu alesături. Auzi, tu? Și niciuna nu-i la voia sorții. Își pune grai viu în ea. Pasămite să-și zică durerea.”

De când îmi zise maica așa, priveam mai cu luare-aminte la ce purta Aristița ori de câte ori era fie vreme bună, fie rea, fie că se schimba cerul și chema a iarnă, fie că se topeau merii ninși în vântul slab de primăvară. Acum, mai mult ca oricând, priveam cu mai multă atenție la felul în care Aristița venise la șezătoare cu catrință aleasă, cu împodobeală fină, dintre cele rar văzute. Avea părul bogat și greu, adus într-o parte și prins în coadă împletită de-i curgea val până la mijloc, pe care-i ședea brâu cusut cu mărgele scumpe, cusute mănunchi una în cealaltă cu migală, toate unduind în buchet bogat. Anul vechi se-mpreuna curând cu cel nou, ori Aristița, citii eu bine, veni cu ie cu coarne de berbec să facă trecerea dintre ani străvezie. Dar ce-mi fură privirea fu catrința grea de catifea.

Ce văzui atunci, n-aveam să am parte prea curând, dacă-mi era dat să mai văd vreodată. Mărgelele cele mai subțiri se-mpleteau cu pietre ușor lucitoare care parcă izvorau din țesătură. Nimic nu te chema cu forța. Și totuși nu-ți puteai lua ochii de la ea. Când privii mai cu băgare de seamă, nu știu dacă însemnele cusute pe țesătura întunecată erau aievea ori mi se păru, dar mă făcu martor la poveste nemaivăzută în care prinseră de se-mpresurară unele-ntr-altele până-n alte vieți. Părea fir ne-ntrerupt de poveste-ncepută într-alt veac, dar care fără-ndoială că se ducea într-altele de-acum înainte, fără să fie nevoie să-și zică altfel, decât în limba asta cunoscută cumva pe dinăuntru și dintotdeauna.

Încercai să-i văd chipul și să citesc dacă pe adânciturile lăsate de durere mai întrevăd și alte înțelesuri. Ori, nu. Aristița-și înmuiase chipul și odată cu el și durerea în spumă albă de maramă din borangicul cel mai nepământean. Am priceput atunci că oricât aș fi căutat, n-aveam să citesc mai bine semnele, ca pe cele pe care le deslușeam în veșmintele purtate în tăcerea cea mai grăitoare.

În urma pașilor ei se năștea veac viu din grai ales.


János

ianus 2.jpg

– Scutură-te și iuțește pasul odată!, îi răsună vocea-n cap ca un dangăt cutremurător de clopot. În sinea lui știa că n-avea cum să grăbească timpul altfel decât curgea, că doar el ținea frâiele lui.

– Iute! Iute, că se-nchid porțile!, îi vibră adânc în piept a doua oară același glas adânc, amestecat cu strigăte hârjonite și râsete. Le distingea pe-amândouă, cu toate că păreau că se topesc una-ntr-alta.

Își adună puterile și-și împinse picioarele înainte, deși noroiul îi îngloda gleznele, țintuindu-l locului. Pesemne, știmele puse pe glume îi aruncaseră ploaie groasă de cu-o seară înainte, anume să i se-ncleieze pașii și să-i facă drumul anevoios. Până la marginea codrului, la hotarul dintre Azi și Mâine trebuia să gonească în fiece an. Acele mari ale Vremii trebuiau răsucite la timp, pentru ca apoi să curgă totul lin, fără opreliști în ziua de mâine.  Știa că întrecerea devenea mai grea pe măsură ce anii treceau. Locul îi era râvnit. N-avea vârstă. Cheile Cerului îi ședeau dintotdeauna neclintite la brăcinar. Iar el se pomenise încă de la începuturile începuturilor că ține strâns pavăză veacurile și că numai în goana lui, la fiece lipire-ntre ani, stătea mersul vremii cel bun. Primise taină mare înainte de a deschide ochii pe lume, cu cheie-nvârtită să nu sufle vorbă celor ce pier muritori, dar că musai la-ntretăierea dintre ani s-alerge de la capătul pământului, cât era codrul de negru, și s-ajungă la poarta de Apus, care lega Răsăritul vremii de mâine cu fir lung neîntrerupt.

Ace de gheață îi înfierau aprins obrajii, iar viscolul mușca din carnea zdrelită de crengile uscate, semn că știmele erau în stare de orice, numai să-l oprească din drum și să pună stăpânire pe Cheile Cerului. De unde an de an știa drumul ca-n palmă, deși nu-i era lesne niciodată, acum ele-ntinseră lac înainte-i, înghețat numai cât să-l țină preț de-o clipă, altfel se crăpa sub el și-l amenința că-l înghite. Își ținu răsuflarea și-aproape zbură pe deasupra apei hulpave, iar când ajunse la mal se aruncă cu ultimele puteri către hotarul pe care abia-l întrezărea, căci începea să se lase perdea de beznă lăptoasă.

Genunchii i se-nmuiaseră de povara dusă, dar scânteia din inimă-i lumina drumul. Urcă treptele templului cu răsuflarea tăiată și întinse cheia cea mare către zăvor. Poarta se deschise topită. Pe soclu, Ceasul Vremii era neclintit. Își împinse trupul biciuit de ger și potrivi acele amândouă la miezul nopții și al zilei.

Răsuflă ușurat. Trupul îi renăscu. Își întoarse chipul către înapoi. Era liniște așezată. Cu celălalt privea înainte. Era multă nădejde și undeva departe se zăreau câteva licăriri de lumină.

 

[Foto: Janus – gravură, Amsterdam 1698, Jacobus Harrewyn]

 


Sunt un fractal

fractal

Cu fiecare zi te mai îngropi un strop,

cu fiecare clipă mă mori în tine stins

rămâne-afară suflul cu care-ți faci curaj

lacom să mă respiri încă un dram.

Și dac-ar vrea să-nvie, în lacăte și chingi

îți ții supus și vise și neîntâmplări.

 

Sunt un fractal, cu miez pe-alocuri neschimbat,

altfel, mă-mprăștii în particule de viață

cu care nesfârșit mă reclădești

din cioburi recompuse, rebele și cuminți.

 

Altarul zeilor la asfințit

mai ține-aprinsă o lumânare slabă

cu care-ți luminezi abia de-o șchioapă

încă o zi în care te îngropi un strop.

 

 

 

[Foto (c) Fluid Dynamics]

 

 


Zenaida

z

 

Pe treptele de piatră ciobite din loc în loc, privea peste umăr. Avea părul bogat, de culoarea castanei târzii, răsucit și împletit, dar nu tot, și prins apoi în două ace mari care se sfârșeau în două boabe cu sclipire nici prea vie, nici prea stinsă. Pesemne că perle trebuiau să fie, dar ce știam eu? În scânteierea ruginie a soarelui ce-i apunea în creștet, îmi părea o împărăteasă ruptă dintr-un basm, pe capul căreia o coroană sclipitoare o făcea să pară de neprivit. Deasupra capului i se răsfrângea buchet de lumină din cer, iar în spatele ei, conacul lăsa umbra unei lumi către care fără îndoială trăgea, doar că ceva din ce făceam eu o țintuia nesigur încă pe loc.

Casa boierească ce se profila în spatele ei fusese a familiei Iorgulescu, care deținuse moșii bogate până dincolo de Mărgineni. Cât a trăit n-a avut parte de copii, așa că înainte să se ducă, boier Nechifor Iorgulescu lăsase cu limbă de moarte să rămână moșia întâiului născut al nepotului său de după frate-său cel mic, Gherasie. Iar el, ce să fie? Avu două fiice gemene, Ida și Zina. Dar numai una trăi, cealaltă se prăpădi iute, de numai nu văzu lumină de zi, așa zicea lumea, moașa mai ales, dar cine mai știe? Așa că-i ziseră Zenaida. Doar ea, fătuca cu ochi de smarald și păr ca scoarța de copac, trăi și se făcu frumusețe de-mi tăia sulful, acum când o revedeam după ani, de când copilăria își închisese poarta și ne lăsase în urmă. Zenaida venise de nicăieri în loc uitat de lume și mătura acum cu fustele lungi dalele țuguiate de piatră roasă ale aleilor conacului.

N-o mai văzusem de când eram copii mânjiti pe la colțurile gurii cu magiun de la măicuța Marica și cu picioarele goale, pline de noroi și cu scaieți în păr. Zenaida mea îmi plecase demult, de când văzusem intrând în sat șir lung de mașini închise la culoare cu oameni în uniformă ce vorbeau nemțește. Ultima imagine care îmi stăruia în minte era coșul cu afine, pe care Zenaida, Ida mea, cum îi ziceam doar eu, îl scăpase din poală la vederea oamenilor înfricoșători. Două vorbe abia murmurate… Au venit… așa zicea unchiu’ Nichi… că mai e puțin până vin… Gruie fugi, uită de tot și toate. Ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale iar… și se zvârli în sus de după movilița care o acoperea și fugi pe drumul cel mai scurt prin poiană către conac. De atunci n-am mai văzut-o niciodată. Să fi avut, cred, nu mult peste vreo zece ani, și eu și ea. După război, totul e amintire năclăită, nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat. Am doar frânturi ce leagă an de an ce a urmat.

Împietrisem de atâta vrajă care se petrecea sub ochii mei, iar cuvintele mi se înnodau sub bărbie. Aplecat cum stăteam, cu un picior ridicat pe prima treaptă, așa încât să ajung cumva în dreptul ei în chip firesc, îmi dădui brusc seama că par îngenuncheat în fața ei. M-am cabrat ușor, de-acum îi vedeam chipul și mai limpede. Păstra lumina aceea pe care și-o purta de dinăuntru, părul îi încadra desăvârșit chipul distins, simțeam că glasul nu putea să-i fie cu mult altfel, decât îmi răsuna încă-n urechi, în ciuda anilor trecuți.

Revederea mă gâtuia cu-atât mai mult cu cât, făcând un pas în spate și cuprinzând-o mai bine cu privirea, mintea îmi fu aruncată în timp, pe loc, la vederea straielor pe care le purta. Cu fir subțire de borangic țesut cu roșu și cu negru, îi curgea ie bogată, ca atunci când eram copii, iar pe poale îi strălucea fotă cu fir bătut de mărgele pe catifea neagră pană de corb, din care țâșneau boabe aurii și spicuri de grâu și cercuri întortocheate, spirale nesfârșite, coloane către ceruri și toate mă fermecaseră-ntr-atât, că greu îmi puteam luam ochii de la ele. Toate lucirile astea aveau o limbă a lor și mă duceau cu mult înapoi în vreme. Încă de dinainte să zică Ida mea ceva, îmi vorbeau ele, semnele, din limba ce o vorbeam pe când eram copii… Gruie, de unde-mi vii, tu Gruie?… că pe tine te cheamă alte vremuri… Priveam gura ce trebuie că le rostise, dar nu-mi părea că se mișcase. Glasul îmi curgea limpede în urechi, dar poate c-o făcuse doar cu ochii. Eram atât de năucit, c-ar fi putut la fel de bine nălucă să tot fie… Ida mea, tu de unde-mi vii? De ce acum, când mă-mpăcasem cu hău golit de viață? Îmi zburase gândul înainte să-l pot întoarce îndărăt, dar fără îndoială nu slobozise afară, de piatră ce eram și gânduri încleiate, că nu știam de-i zi ori noapte…Vin de departe Gruie, vin că nici prima oară n-am venit cu totul. Nu mai sunt Ida ta, sunt Zena, de m-oi găsi tu oare? La auzul răspunsului ei, mintea vâscoasă se-nvârtoșă mai abitir să curgă în gând mai deslușit, ori să închege două vorbe, dar trupul nu mă asculta nicicum.

Am închis ochii trăgând nădejde că mi s-or limpezi toate îndată ce-i deschid, iar tulburarea se prelinge-n vreme-apusă și-mi revin în trupul ce-l știam și-n mintea deopotrivă. Când i-am deschis, din soarele apus mai rămăsese fir subțire de țesut într-o poveste ce singură se furișa în ziua următoare. Liniște-n jur. M-am scuturat. Dădui să urc pe prispă, s-alung frunze căzute și câte și mai câte de primprejurul conacului, acum că se lăsa de toamnă pe sfârșit. Nimeni nu mai venea de-atunci, de când conacul fusese pustiit tot de soldați în fel și chip. Nimic nu se-alesese de-averea lui Nichifor Iorgulescu. Dar mai mâhnit fusese tot satul când fură martori la așa măcel, că nimeni din familie nu supraviețuise înstăpânirii celei negre. Unii ziceau că doar Zenaida se ascunsese-n podul casei pentru luni bune, dar vorbe doar păreau, căci nimeni nu știa pe unde-i urma, ori dacă fu într-adevăr de netăgăduit.

– Sara bună, Gruie! Ia, cum îți mai merge?, mă-ntrerupse cu voce răgușită, din șirul amintirii dureroase, moș Truică.

– Seara bună, Mos Truică!, brusc mă scuturai de-nchipuiri. Îmi merge, taică, binișor. La mata, toate așezate?

Oftă prelung, în loc de răspuns. Se-ntoarse către drum înainte și se-ndreptă atât cât putu de spinarea gârbovită.

– După ce-i termina cu treaba, tu lasă ușa descuiată, ori pune cheie pe sub prag, că vine seara Zena și n-are a descuia și-așa se-nfurie, zăluda…

M-am apucat s-adun frunză cu frunză.

 

[foto via Mark Muller]

 


Trezit în ceruri

dealu_ocii-biserica_de_lemn-cruce_de_coama

– Nu te uita-n pământ nicio clipă! Fugi de du pân’ la asfințit ierburile la maica stareță, auzi! Mâncând pământul du-te degrabă că nu-i vreme de pierdut. Tot ce-i culege după zori, a ofili și-a aduce boală-n oase, Tudor, maică! Vâră repede-n coș vâzdoagele și măieranul. Când te-i opri la baba Rădița, cere-i și-un mănunchi de izmă creață. Știe maica la ce-i trebuie, da’ tu să nu uiți, Tudorele și să nu mă faci de rușinea satului, că nu-ș ce ne facem pân’ la Alexii dac-om rămâne făr’ de leacuri. Să nu te puie vreun duh slab să-mi adormi pe cărare și s-ajungi când s-o miji de ziuă, că iarbă smulsă de după ce soare răsare îi de rosătură și urzicătură și nu ne-o pune pe picioare când ne-o fi lumea mai dragă de ne-or năji toate oasele. Ăi prieput, ce-ți zisei, Tudorele?

– Da, măicuță, am priceput.

– Ia d-aci desagii cu de-ale gurii și du-te iute, că soarele-i sus. Să nu care cumva să-ntinzi mâinile după nuci ori mere, copile, că nu-i a bună. Tu vezi-ți de drum și-ăi bate nucii când or trece negurile, ca să trecem și noi în iarnă teferi. Bagă de seamă că nădejde numai în tine tragem, că nu mai e sânge crud rămas în sat. Toți s-or dus deja în jos cu oile, ori pân’ la Sânmedru mai e multă vreme. Om vedea ce s-o alege când or pune dulama-ntre oi, de-o fi neagră, ne-o scăpat Dumnezeu de iarnă grea, dar de-o fi albă, apăi să umplem șura cu stive ‘nalte, că ne-o zbici ghiforul, de-am gălbeji-nțepeniți. Hai, iuțește pasul, cum îți zic!

Dădui să ies pe prispă, când maica mă-nturnă.

– Tudorele, nu te uita-n pământ! Tu să ții minte bine toate ce-ți zic, că n-am credință decât în tine, copile. Toate ți-or forfăi pe la picioare. Lighioane mărunte ți s-or mișuna și-or roi primprejurul tău, mai cu seamă târâtoare ți-or împletici mersul. Tu să nu te uiți în pământ oricât de greu ți-o fi. De-asta zorește cât poți că pe toate le-o mânca pământul și s-or trezi la anul. Ce te-ai albit așa la față, pricăjenie? Hai că nu-i mare pădurea! Într-un ceas, două, ăi ajunge la biserică unde te-așteaptă maica. Hai! Iute, iute.

Mă-mbrânci puțin, că tresării mai să mă-mpiedic de prag, așa de-mpietrit pesemne că eram, de mi se agățaseră ochii de maica Lenora, dar nu era chip să leg una de alta din ce mă-nsărcinase. Petruș trebuia să le facă pe toate astea, dar pe el îl prinseseră frigurile de cu seară. Și maica Lenora zicea că-i tare păcat de bolânzeală dacă-l prinde Cristovul viilor așa războlit. Și-așa mă puse pe mine la treaba asta. Îmi porniră picioarele sfiicios înainte, dar brânciul maichii mă trezi de tot din amorțeala fricii. Mi-o luară picioarele înaintea drumului, că numai ultimele păsări ce le mai auzeam cântând și mâncam cărarea gonind către biserică. Tăiam crengile cu coatele și mă țineam de lumina străbătută printre ele. Urmă de potecă nu vedeam, ci fir de soare printre copaci care să mă scoată la capăt. Îmi mușcam obrajii să nu urlu de frica dihăniilor care-mi foșcăiau în jurul gleznelor. Nu mai știam nimic din ce zisese maica Lenora. Mă afundam în codru, aninat doar de-o fărâmă. În goană, mi-alunecă pământ cleios sub mine și mă rostogolii până spre Cascada Lupilor, sub troița dinspre dumbravă. M-am înecat în vis gros.

Când mi-am împins pleoapele în sus, maica stareță mă privea de după nori: ai ajuns cu bine, copile. Părea că din jurul capului îi iese roată de lumină. Mă orbea și mă liniștea în același timp. Dădui să zic ceva, dar părea că am pecete pe gură. Își ridică degetul în dreptul buzelor să tac.

– Ai ajuns copile, șezi în pace. Ai lăsat în urmă pământ viu ce se-așterne pe iarnă. Petruș a scăpat de friguri. Tu fă-ți culcuș bun, că primăvara-i departe. Tu nu te-i mai înturna. S-or dezlegat toate și ți-a fi bine acum. Somn bun, copile, dormi ușor!

M-am adormit trezit în ceruri.

 

 

[ Foto (c) Alexandru Baboș]


Același

b

M-am întâlnit cu urma pașilor mei,

m-am întrebat dacă m-am rostogolit din greșeală

prin același culoar pe care trecusem mecanic

pe când credeam că goana era trofeul râvnit.

 

Mi-am potrivit umbrele peste urma pașilor mei

și mi-au ieșit gropi care înghițeau tălpile mici

în asfințituri măcinate demult.

 

Așa c-am sărit ca un ștrengar printre ele,

alegând doar pe cele care acum

umplu rebel goluri lăsate de cele cuminți.

 

M-am întâlnit cu urma pașilor mei.

Sunt același în altul mai plin.

 

[Foto (c) Saul Leiter]

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.