Am început să scriu când am încetat să-i mai citesc pe alții încrâncenată pe sublim desăvârșit. Descoperisem pe cel mai mare sabotor viclean, de dedesubt. Eu.

Am hotărât atunci să nu mai stau să tot editez filme care-mi curg prin minte sau să frânez ce-o vrea să ias-afara-n vorbă scrisă.

M-am încredințat atunci că, făcând o alegere bună, voi ști fără îndoială unde încep și unde să termin.

Mai știu din lecția mea de peste nu-mai-știu-câti ani, că nu ar fi fost nimic mai firesc acum câțiva ani sau ieri sau mâine, decât cum este acum.

Și mulțumesc. Că recunosc, că am pornit la drumul ăsta, mânată și de alții (uluitor de mulți) care îmi zic și îmi ziceau să nu mă irosesc deci prin sertare.

Mulțumesc iar. Îngăduință, rog. 😉