O poveste despre un om care a părăsit lumea aceasta prea curând spune că a fost călăuzit de un înger către tărâmurile sale interioare într-un fel nemaiauzit. Îngerul l-a condus către o încăpere unde văzu o mulțime de oameni flămânzi încercând să-și potoleasca foamea. Dar pentru că lingurile cu care mâncau erau mai lungi decât brațele lor, ajungeau să fie mâhniți într-o continuă staruință neizbutită, iar și iar. “Acesta” îi spuse îngerul “este Iadul”. “Dar …este înfricoșător!” exclamă omul. “Te rog, arată-mi Raiul!” “Preabine”, binevoi îngerul și plecară. Când deschiseră poarta Raiului, omul rămase fără grai, privind ceea ce părea foarte mult să fie aceeași poveste pe care tocmai o văzuse: o mulțime de oameni stăruind în încercarea lor de a-și potoli foamea cu linguri mai lungi decât brațele lor. Cum omul se apropie de ei din ce în ce mai mult, nevenindu-i să creadă, i se așternură în fața ochilor chipuri fericite, pântece pline și zâmbete odihnite. Căci vazu că oamenii din Rai învățară să se hrănească cu lingurile, unii pe alții.

Am văzut oameni furați de viața lor, de pasul imediat următor sau de cursa lungă pe care s-au păcălit să o numească soartă. Uitând că alegerile construiesc soarta.

Am plâns oameni care alergau înaintea pașilor lor, pentru că timpul devenise o coordonata bi-, tri-, multi-dimensională și au ales confortul de a rămâne prizonierii lui. Și nu răspunderea de a fi vizitiul caleștii vieții lor.

Am împărtășit suflet și speranță cu oameni care au ales să uite de îndumnezeirea din ceilalți oameni pentru că povara făpturii lor era linia orizontului cel mai apropiat. Iar lipsa luminii contorsiona spectrul culorilor.

M-am revoltat și am tăcut în așteptarea înțelepciunii de pe urmă, a oamenilor umiliți de încătușarea propriilor iluzii, cum că viața e la capătul cursei. Și m-am rugat să vadă.

I-am admirat și adulat pe cei care mi-au arătat o data și de o mie de ori că frumusețea e tocmai cursa alergată și gâfâită și nu panglica sfâșiată de la capătul ei.

Mi i-am apropiat pe aceia care m-au învățat fără s-aștepte nimic în schimb și m-am înverșunat să mă replic in ei. Cei care dau și știu să primească.

M-am încăpățânat să-i admir pe aceia care mi s-au revelat stâlpi drepți, grațioși și neclintiți de vânt sau valuri. Și nu le-am ascuns-o. Doar regret că uneori am făcut-o prea tarziu.

Mi i-am facut icoane pe aceia care și-au rămas fideli credințelor lor și și le-au asumat. Neclintit și fără regrete.

Mi i-am listat tipare și modele pe cei care și-au făcut virtuți din a fi verticali și umili în înțelepciunea lor și m-am trudit să fiu și eu așa, uitând prima lecție primită de la ei – să nu uit în drumul meu să fiu cine sunt eu și nu altceva. Și să fiu.

M-am plecat în fața acelora care și-au văzut iadul țesut cu mâinile, mințile și sufletele lor și au ales să pogoare Raiul peste ei și ceilați asemenea lor cu răspundere, cu speranță și cu simțul adevăratului nord.