[Crâmpei de om frumos #2]

Când am cunoscut-o pe Lia, m-a fulgerat o senzație zdravană de dilatare a timpului, de stat în loc, ceea ce mi se-ntâmplă rar. Acum timpul își are timpul lui și calcă peste toate cadavrele răbdărilor noastre. Îți face o favoare când îți dă iluzia că te prinzi tu, chipurile, că trece săltăreț ca un gând – îți lasă impresia că te afli în control, că deții frâiele curgerii lui. Apoi își râde înfundat și cinic în barbă. Te-a păcălit. Sâc! Timpul dă buluc într-una într-o clipă viitoare. Și tu zaci, căznit, în drum, buimăcit de netrăit de tot prezentul.

Lia e o femeie cu frumusețe de cadră, nu depașește patruzeci de ani și își poartă frumusețea cu o grație întâlnită doar în vremuri asfințite. E din alte timpuri, dar nu-i pasă că lumea o acceptă greu. Știe că așa cum e ea, nenăscocită,  netăinuită, deschide suflete mai greu. Oamenii nu se recunosc în ea și o refuză, o pun de-o parte și nu știu cum să se poarte și cum să-i fie-n preajmă. Lia trage totul în sus, cu ea. Și sunt puțini cei care se lasă trași de mână.

Lia își îngroapă lacrimile în culisele pleoapelor înca de dinainte să-i umezească ochii. Își vrea copilul întreg din nou și și-ar da ea un ochi, o mână, și-ar da și sufletul să-i zburde iar în brațe fiul beteag. De cam cinci ani, Antim trăgea nădejde că picioarele schilodite l-or aduce alergând înapoi în brațele mamei. Copilăria îi fusese confiscată. Căzuse acum vreo șase veri din pod, de sus, de-aproape de coșul casei. Ademenit de doi porumbei albi, cum el nu mai văzuse, a urcat; l-au alunecat de sus și l-au împietrit, jos. Și i l-au ologit.

De-atunci Lia a uitat cum o cheamă. Când greu au convins-o oamenii din sat că o să și-l vadă pe Antim întreg, doar dacă se scutură ea de neființă și-și cheamă viata-n ea din nou, să-i cheme îngerii-napoi copilului și nu să uite-așa de tot de trai, Lia s-a-nsuflețit în așa chip, că nu-i răbdare pe lume să îi astâmpere zorul cu care-și vrea fiu-ntreg iar înapoi. Și de-atunci umblă-ntr-una pe la toți doctorii din țară.

Așa e Lia acum. Durerea o face și mai frumoasă, iar pripa cu care sper-acum să-i fie Antim vioi și înapoi îm brațe, o face și mai neobosită. Cutreieră săli de spitale cu neoane înghețate și împarte nădejde în sufletele altor parinți suferinzi, cum că nu-i totul isprăvit. Multe-s de adunat și de-ncercat pâna ce sufletul să se predea. Dar nerăbdarea-i nemiloasă. Învață ea rabdarea cum îi învață pe-alții, ca din mers să și-o asculte. Și-o clipă să nu uite și să creadă. Acum se fac minuni în medicină. Antim își va găsi tămăduirea lui.

Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inima și taci, că tu toate mi le faci. Își scuipă-n sân și-și zice-n fiecare seară, când parc-o-ncearcă fricile clandestin. Lia mi s-a ancorat în suflet și nici  nu vrea să plece și nici n-o las. Lia m-a învățat neînvățate, dar mai ales cum își strămută harul de speranță-n alte inimi care își uită rostul. E Lia mea un pic. Și-a lui Antim cu totul.

[Am insistat cu blândețe să o fotografiez și să îi arat lumii frumusețea ei. Lia m-a refuzat. Mi-a zis că dacă țin neapărat s-arăt lumii ceva din ea, să zic de necuprinsul de răbdare și de nădejde din ochii ei. Și-atât. Și fac așa.]