Am plecat, așa, în amurg de octombrie. Cu frunze-mpurpurate, galbene sau simplu ruginii. Copt, cum voiam noi, așa ni se dădea octombrie. Am plecat la drum cu Ioana, cu Laura, Ruxandra, cu Mădă, Maria și Dragoș. Și am mai plecat la drum cu o traistă plină-ochi de curiozitate astâmparată doar de drumul care dura cel putin o oră și jumătate. Nici toamna la apus nu-mi dadea altă șansă decat să respir lung și s-aștept împăcat. Deși pe sub torpedo băteam obraznic din pinteni…

Am ajuns mai iute decât am crezut, pentru că ne-a furat toamna și drumul și nerăbdarea. Și ne-a purtat într-o comună în sud, mai jos de Giurgiu, se cheamă Găujani. Unde la primul cuib de berze stă Părintele Vasile, iar la al treilea Doamna Enache. Am ajuns prima dată acasă, în comunitatea pe care am adoptat-o astă-vară. Să-i văd pe oamenii care nu știu ce-s alea piedici ori frâne-n calea lor. Să-i vad la ei, acasă.

Să fii primit cu suflet cald, cu masa grea, paharul plin, cu brațe primitoare, cu spuse și nespuse și cu povești din moși-strămoși apuși demult, ștergare albe, cusute cu drag de oameni cu zâmbete și riduri de bucurie pe chipuri vii, cu viață neobosită în ciuda traiului povarnic, e parcă dar de oameni rari. Frumoși până la cer și înapoi. Și rari. Că din puținul lor, nu pot să se abțină să nu ne dea și nouă pe de-a-ntregul cam tot ce au. Iar noi, umili să fim în locul în care să primim așa belșug? Așa a fost.

Părintele Vasile și Doamna Enache sunt nepământeni. Și-or pus ei poalele-n cap și și-or zis: no, amu (da, Părintele vine din Bistrița și și-o păstrat omu’ graiul și obiceiul) dacă n-o face nime’ pentru noi, apăi numa’ noi rămanem să facem. Și a adus nu numai vorbă cu duh de Sus printre oamenii pe care-i păstrorește, ci, cu mânecile suflecate, spirit viu și trudă neistovită, i-a smreduit și pe alții de și-or făcut traiul mai bun. Așa, cu puținul pe care îl au. Și pentru ei. Acu’ se duce vorba prin vecini, prin alte sate or vrea și alții să facă treabă, ca-n Găujani.

Datinile mor. Oamenii pleacă din sate. Iar cei mai în putere pleacă afară la munci, de le ramân copiii stingheri și vin de caută alinare în poveștile Părintelui. În curtea bisericii e loc de joacă pentru copiii satului. Că cin’ să-i îndrăgească și să le dea povețe? Părinții îs plecați, doar, nu? Părintele Vasile e-n plus părinte peste o ceata de copii. Sunt ca ai lui, că cine mai stă să cearnă diferențe?

Nici Doamna Enache nu se lasă. S-a pus pe treabă încă de-acum doi ani. Și-a chemat ajutoare și a înființat așa cum s-a priceput o asociație care sa îi ajute să construiască una-alta. Și-au pus în gând să devină ei înșiși un izvor bun de muncă, acolo-n sat. Așa că au învățat, cum să facă să fie luați în seamă de mai-marii din comună, de oameni cu dare de mană, cum să școlească țesatoare să aiba ce munci, să aiba ce lăsa copiilor, să crească bunăstarea cu un strop.

Pentru că oamenii se duc și datinile mor.

Doamna Cornelia Enache și Părintele Vasile Pop sunt fondatorii Asociatiei Datini-Educatie-Cultura, Găujani. Sub îndrumarea Fundatiei PACT, au construit o afacere socială, prin intermediul căreia vor să dezvolte comunitatea săracă din Găujani. Au creat un atelier de croitorie unde se vor țese cămași școlare stilizate, cu motive populare locale, care au fost culese în urma cercetării etnofolclorice din cadrul proiectului Tradiții-Identitate-Bunăstare locală. 

I-am vazut, i-am cunoscut. Îi susțin și îi admir. Ca ei sunt puțini, dar îi inspiră pe mulți.

‘După datină mă port’ cu drag și aici  🙂

[Foto © Laura Oancă și Ioana Traistă]