Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]