Era obsedată de cardiologie. Nu s-ar fi văzut decât chirurg. Orice altceva i se părea meschin și oricum sub pregătirea ei, ca să nu mai vorbim de pasiune. Asta până a avut primul ei caz, o fetiță de nici trei ani. I-a murit în palme, deși se zbătuse pentru ea vreo opt ore istovitoare, în care se străduise din răsputeri să oprească hemoragia, de-ar fi suturat disperată vasele firave ale copilei și cu zece mâini dacă ar fi avut. Dar n-a avut și i-a murit pe masă.

Și-a întors fața atunci multă vreme de la chirurgie. Îi tremura gândul că ar intra în vreo sală de operație. De mâini ce sa mai vorbim? A facut o vreme mai mult muncă administrativă, ca să-și umple timpul sterp și să-și ocupe mintea năpădită de neputință.

Trecuse aproape un an de-atunci, când s-a trezit într-o noapte de gardă, când să plece acasă, cu o tânără gravidă, mai mult moartă decat vie, prăvălită pe scările spitalului la intrarea de urgențe. Pupilele dilatate nu arătau bine. Testele de mai târziu arătau un nivel aproape mortal de cocaină și alcool în sânge. Era în șoc ea însăși, dar a trebuit să se scuture și să intre direct în operație pentru a salva măcar copilul. A avut noroc, dacă mai poate cineva să numească noroc să te naști condamnat la supraviețuire. Copilul era mult sub greutatea normală, abia dacă avea un kilogram și un pic. Nici ea nu știa cu ce lupta ființa aia aproape invizibila. Probabil vreun înger ambițios pusese cinic vreun pariu.

L-a purtat așa pe Filip câteva luni bune până a luat în greutate și l-a luat acasă tatăl lui să se îngrijească de el. Filip Măghiran… interesant nume, nu-l mai întâlnise. Mama își pierduse drepturile asupra copilului și ajunsese într-o clinică de dezintoxicare imediat după ce se pusese un pic pe picioare. Tatăl copilului își înghițea lacrimile încă de dinainte să-i înnoade gâtul și-și ducea suferința cu resemnare seacă. L-a luat într-o zi, când puiul de om părea ceva mai înzdrăvenit și l-a dus cu el acasă. Nu l-a mai văzut de atunci pe Filip, nici n-a mai auzit de el.

Atunci a hotărât că-i vine mai bine turnat pe suflet să vegheze la capul copiilor proaspeți și slabi, când vin pe lume. Cum a văzut ea părinți cu viața deraiată rău, probabil că mai sunt și alții, așa că acolo i-o fi chemarea. Se gândea de multe ori, cum ar fi arătat bifurcațiile vieții ei întrupate în alte alegeri. Nu avusese parte de copii. N-a fost să fie. Și numai ea știa ce înseamnă neajunsul ăsta dureros. Era căsătorită de mulți ani și soțul înțelegea de ce aproape nu venea acasă. Se-amesteca printre copiii altora. Mamă pasageră de multe ori câteva luni, însă de-adevaratelea nicicum.

Când a ieșit seara din tură, pe holul luminat rece cu neon dușmănos și a auzit un oftat îmbibat în deznădejde, s-a apropiat de omul necăjit și l-a întrebat cu ce poate să-l ajute. De atâtea noduri înghițite și plâns neplâns, abia a putut să îngaime că așteapta să vadă dacă-i trăiește copilul. Al doilea, că primul n-a avut parte de viață. Filip, săracul s-a dus la nici un an de când se născuse. Filip? Filip Măghiran? Atunci și-a amintit… Al doilea copil? Da, un petic de copil. Ada o cheamă. Dar maică-sa tot droguri a luat și cu al doilea. A murit azi-dimineata la naștere. Doamna, doctor, eu nu mai am cum să respir. Dacă și Ada moare? Sunt blestemat. N-am nici o îndoială. Eu nu știu cum să mă agăț de viață iar.

Nu credea că avea mai mult de patruzeci de ani, dar părea de șaizeci cel puțin. Nu-și putea imagina ce fel de viață putea să aibă omul ăsta, cocârjat prea devreme de pierderi și lupte cu balauri care mai totdeauna înving. Mai văzuse cazuri multe la secția de politoxicomanie pe etajul 8, la neuro. Și îi credea pe medicii aceia niște dublu-zei. O data că-i aduceau pe linia de plutire pe pacienți și o dată că n-o luau ei razna. Nu sânge rece îți trebuia, ci sloi, să te păstrezi necopleșit. Omului i se ridase fruntea adânc, probabil de la atâtea întrebari la care nici un Dumnezeu nu-i răspunsese ani la rând. Nici vocea nu i se mai auzea clar, de parcă strigase a ciudă de prea multe ori și de prea departe, iar acum mai ajungeau doar rămășițe pricăjite de ecou. Cu pumnul în barbă, ținea în mâini o poză pe care apucase s-o facă repede copilei, de frică să nu i se ducă brusc. Și se ruga să aibă ea acum tăria să muște lacom din viață, s-o ia încetul cu încetul sau să-i rămână îngerul măcar prin preajmă o vreme.

L-a lăsat să-și rumege amarul, că ce vorbă i-ar mai fi mângâiat omului sufletul, după ce și-a îngropat și nevasta și-un copil? A vegheat apoi ea, și zi și noapte, până s-a-ntremat copila și-i jucau ochii din nou a sănătate. L-a rugat sfințește pe om să revină cu Ada an de an până s-o face mare, să fie totul sănătos și fara alți balauri pitiți la pânda prin cotloane. Că parcă devenise un pic mai mult și fiica ei, un gram, o bucățică.

Ada Măghiran. Copil de leac. N-o să-i mai uite numele.

[Foto © Andra Samson]