A intrat într-o muțenie de-i țiuiau până și lui urechile de cum a aflat. A simțit că mai bine își îndeasă bine pe gât furia și și-o înnoadă strâns decât s-o împroaște în jurul lui. În fond, s-ar fi luptat cu el, așa că ce rost avea să se înarmeze absurd? Și-a întors fața de la ai lui (deși, nu mai erau ai lui, erau părinți de împrumut) și n-a mai vrut să audă. Și-a-ndesat valiza cu ce-a prins la mână, a luat primul tren și s-a dus. Nu și-a întors capul îndărăt, nu le-a spus unde pleacă, nu și-a vărsat furia în siaj. Doar a plecat.

Nouă ani a umblat pe unde l-a dus drumul. S-a lăsat trăit de viață din revoltă atrofiata. Se căznea să-și găseasca glasul cu care să-și urle ciuda, dar aluneca recidivant în resemnare. A trăit într-un bordel vreo doi ani, și-a amorțit mintea în băutură, și-a făcut adapost dintr-o rulotă părăsită camuflată de iederă,  în care își găsiseră culcuș două bufnițe, mute ca și el. Se aciua pe lânga alte grupuri schilodite sufletește cumva. Ca și el.

Apoi s-a facut călugăr. Îi venea să-și găsească o chilie într-un codru de să nu mai știe neam de om de el. Dar simțea că are nevoie totuși de reazem, așa că și-a amânat sihăstria, pentru când s-o face mai plin de putere. Îi lăsase pe ceilalți călugări să-i fie prin preajmă să-i țină capul drept și inima nezbârcită când i-o fi ciuda mai mare pe Dumnezeul care-l lăsase pustiit de mamă. Zece vieti dac-ar fi avut și nu simțea că ar fi priceput de ce. De ce pe el? Al treilea copil? De ce l-a părăsit pe el iar nu și pe ceilalti doi? Era el mai olog, mai chior, mai ciung? Să fi murit, ar fi-nțeles. Orfan ar fi trăit clar fericit. Dar să se scape așa de el ca de-un nimic mai de prisos?

S-a cufundat de-atunci în urlet mut. Îl căuta pe Dumnezeu.

[Foto © Andra Samson]