Nu ningea. Nu lumina luna pe cer. Nu era nici un praf de stele presărat peste case, acoperișuri sau garduri. Nu zburau sănii trase de reni îmbrăcați în straie roșii, neapărat fermecati și care vorbeau o limbă înțeleasă numai de Moși din cărți cu povești. În casă, lumină caldă, miros de cozonac. Era în Ajun.

Cu mâinile sprjinite de bărbie, pe pervazul ferestrei, băiatul se străduia să privească prin geamul aburit afară, unde auzise, tot în povesti, că Moșul lăsa în urmă lui plapumă vrăjită de stele care se-nghesuie să crească straturi groase de zapadă. Colțurile buzelor îi trageau în jos obrajii, necăjit că între timp crescuse suficient de mare cât să mai încapă în ochii lui vraja Moșului, totuși prea mic să înțeleagă de ce nu-i intră lumea de vis prin geam în casă. Să-l copleșească așa cu totul și să-i confiște lumea lui de frici.

Ca să-și ademenească el norocul (cu un strop de suflet spera că vraja poate veni nedibuită încă) s-a pus pe scris scrisoare Moșului. În mintea lui și-a zis ca n-o strica o vorbă, două pe o foaie. Că, dac-o fi să fie, atunci l-o-nduioșa pe Moș să vină să-i presare praf de vindecare pe frica lui cea mai și cea mai mare: să nu mai creadă-n vis. Și-a scris: Tu, Moșule, să știi așa, că eu te rog când vii să nu îmi dai nimic, ci să îmi iei. Să vii să-mi iei în sacul tău de ce mă tem eu cel mai tare. Nu vreau să cresc, să fugă așa, pe unde-o vrea, visul în care eu fac să fie lumile cum vreau. Nu vreau să fugă ceva ce mie-mi place mult. Că nu voi ști pe unde s-o rătăci, mi-e frică, vezi. Dacă eu cresc, păi atunci uit. Și nu voi ști să chem înapoi puterea mea de-a face vrăji. În lumea mea de-acum pomii sunt vii, luna-i de turtă dulce, iar oamenii dansează pe patine noapte și zi. Tu, dacă vrei să-mi dai ceva în dar, vino și ia-mi în sacul tău frica mai bine. Du-o departe și-n drumul tău, ia-o și de la alți copii care nu vor să crească mari curând.

A adormit cu capul pe mâna îndoită, lipit cu fruntea de geamul străveziu. Când s-a trezit, peste cam douăzeci de ani, ningea mereu, cu lună magică pe cer, cu praf de stele peste case, iar renii îmbracați în straie roșii furau în fiecare Ajun, în sacii lui Moș Crăciun, frici de copii cum că vor crește mari și-si vor uita copilul rătăcit în suflet.