– Mami, cum se face că eu sunt singurul care te iubește cel mai mult pe lumea asta?

Cu mâna îndoită sub cap, întinsă lângă puiul de om, Mama își înghiți respirația într-un nod cu gustul cel mai dulce, pe care l-ar fi lăsat s-o sufoce. Își căuta o silabă pe care să o așeze în continuarea altei silabe și cu ele legate să formeze un cuvânt închegat cu care să-și spună dragul de ființa ghemuită în căușul trupului ei.

– Mami, mi-e dor de când eram eu foarte mic, încât încăpeam înăuntrul tău, pentru că dinăuntru te iubeam mereu, nu ca acum, când tu pleci de lângă mine din când în când. Ia-mă din nou înăuntru. Poți, Mami? Hai!

Și-a întins o mână peste părul auriu și i-a mângâiat sufletul. I l-ar fi ținut așa îmbrăcat în palmele ei, ca pelerină împotriva ploilor care macină acoperișuri de lumi vrăjite și scorojesc în timp, dacă le lași simplu nevegheate. Pleoapele copilului dezveleau ochi goi de prihană.

– Mami, vreau să-mi fac o haină în care tu ești căptușeala, ca să mă ții tot timpul în brațe. Și tu vrei asta, nu-i așa?

Și-a oprit ochii să se verse în dor. Cu respiratia șoptită, a desenat în aer un contur văzut numai de ea și de el, care să-i țină de drag căutat acum sau când o crește om. Și și-a lăsat iubirea să-i fie far pe viața puiului de om, cât i-o fi lui de lungă.

– Mami, să știi că nu sunt trist. Când mi-o fi dor de tine, deschid poveștile în care m-ai strecurat cu zmei și prinți și feți-frumoși voinici. Ți le voi spune eu atunci, cu ochii-n sus, spre norii care-mbracă luna. Tu doar s-asculți cu suflet-pâlnie te rog, și drag. Atât.

[Preambul la un gând brut de a scrie un basm. Cândva.]