Pleoapele împingeau din răsputeri să convingă ochii să se deschidă. Nici un efect. Se încăpățânau să rămână grele, ca un manifest împotriva a ceea ce oricum nu va crede mai târziu că i s-a întâmplat.  Auzea înfundat voci, unele repezite, unele gâfâite, altele stinse, care ba se apropiau, ba se îndepărtau. Sub el nu simțea nimic. Singura greutate era în pleoapele care îl împiedicau să vadă. În rest era imponderabil. În lupta lui contra pleoapelor, pe jumătate nici nu voia să reușească. Îi plăcea starea incertă în care se afla, cu tot cu suspensia trupului. Îi era mai simplu să se simtă cumva înăuntrul și în afara lui, în același timp. Îl limpezea mult, deși era conștient că se împarte între cele doua stări contrare. Dar era bine, era în altă lume.

S-a lăsat alunecat într-o visare lucidă, înspre vremea care trecuse, nu mult în urmă, și credea că nu mai rămăsese nimic neînșirat ca mărgelele, din rău în mai rău. Pierduse vreo doi oameni dragi, duși prea curând dintr-o viață zgârcită cu zilele. Nu mult după, avusese motiv gras de fericire, de să-i pleznească inima de drag.  Dar, nici acum nu știa cum să simtă bucuria de a mai avea un copil. Se născuse orb, acesta din urmă. S-a bâlbâit atunci cu totul și și-a uitat de bucurie. Apoi s-a trudit să se apropie de o gâlmă de om, față de care mai întâi învățase neputința, apoi stângăcia și, deși era devreme, știa ca o să învețe și iubirea. Aia multă și necondiționată, de care ziceau oamenii că te orbește. Doar că mai avea până acolo. Mai orbecăia prin unghere de suflet neîmpăcat încă cu soarta.

Își plângea în sine, camuflat de privirile celor din jurul lui. Nu era sigur că îl judecau și apoi îl săgetau cu pedepse, așa că mai bine plângea pe dinăuntru, că acolo n-avea cine să-l vadă, în afară de el. Iar aici, se împleticea într-una. Își lăsa gândurile să-i încâlcească sufletul, pînă își pierdea și cumpătul și respirația. Și tot în întuneric era la capătul bătăliei cu el. Nici o urmă cât de sfrijită de lumină. Era mai orb decât copilul lui și lumea i se întunecase și mai greu. O plapumă de plumb îl învelise ca pe un cocon și îl trăgea în jos.

‘Cum? …Nu mai are puls? Domnule doctor, mai încercați o dată…’ o voce de femeie.

Un zgmomot înfundat și o pufnitură. Și liniște, preț de secunde bune.

‘Nimic. Ne pare rău. Inima a cedat.’ – o voce de bărbat.

‘Bietul de el. Doar un copil. S-a aruncat aproape cu totul în fața mașinii să-l ferească pe domnul de alături. Cred că a auzit frânele scârțâind. Stătea aici la internatul școlii de nevăzători. Îl vedeam des, că stau aproape, la a doua scară, pe Felinarului, aici, lângă biserică. Mai intra în vorbă cu oamenii, din când în când, dar of, Doamne…’ – o voce de femeie.

Pleoapele nu-i mai împingeau din răsputeri să convingă ochii să se deschidă, deși pe dinăuntru vedea tot. Clar ca apa cea mai cristalină, pe care n-o ghicise încă. O să se ducă acasă și o să-nvețe iubirea oarbă. Cu tot cu neputință și stângăcii. Cu spatele la ce-a trecut, cu ochii înainte. Fără rezerve. Abandonat orbește.

[Foto  © Thierry Ehrmann]