Un ‘la’, te rog, maestre! De restul mă ocup.  Îi răsuna ca un ecou stricat în cap de ieri. Își îndesase mâinile în buzunare, sperând că-i face pianului în ciudă. Își închipuia că așa e el, că mereu tânjește după mâini, care să-l atingă duios sau dimpotrivă, cu hotărâre, și, în felul ăsta, să-l facă să trăiască. Altfel, ce era? O piesă de mobilier, cam pretențioasă, ce-i drept, dar atât. Mobilă care, cel mult, putea să aibă aerul că dă camerei un iz baroc. Coada pianului, ea era de vină. Ea păcălea privirea. Albă, unduioasă, îi amintea de coapsa ei. Ela avea piele de marmură, era convins.  Așa că, și mai îndârjit își înfigea degetele în cusăturile buzunarelor, pregătite să plesnească.

Clapele rânjeau hâd, cu dinți albi și negri, aliniați, aparent cuminți. Partitura atârna într-o parte, pe jumătate căzută, tânjind să alunece de tot pe jos. Se mai ținea slab într-o parte, care se lăsa și ea convinsă să cedeze în bătaia unui vânt inconsecvent de vară… de toamnă. Habar n-avea. De luni de zile, mintea îi era tranchilizată, picioarele atrofiate, iar mâinile încleiate. Inima i se dăduse de-a dura până la colțul străzii pe care îi văzuse Elei ultima dată silueta topindu-se. Și rătăcită rămăsese.

Până să plece, abia dacă dormea două-trei ore. Scria febril, își așternea pe clape vieți netrăite încă cu Ela. Hămesit și îngrozit că zilele nu-i ajungeau. Degetele îi zburau mai iute decât prididea creionul pe portativ să înșire ordonat notele. Vrafuri îngrămădise, iar rafturile pe care încercase Ela să le ordoneze cedaseră demult să mai înghită partituri rânduite, așa că deveniseră munți amorfi de hârtii care se întinseseră ca iedera sălbatică, până la ferestre. Era acum permanent amurg în cameră. Lumina răzbătea doar prin niște firide zgârcite și ținea razele prizoniere. Îi plăcea.

De când i se rostogolise inima pe caldarâm în siajul tăplilor desenat de Ela, nu mai pusese creion pe hârtie. Îi jucau în cap pe-o muzică nebună niște fiare plăsmuite și dizarmonice, care-i speriaseră gândurile, de-i rămasese în loc un gol mâlos. A facut atunci un legământ cu el, că n-o s-o mai primească-n viața lui pe veci. Sigur că… o s-o ierte. În casa sufletului lui, însă nu mai avea vreodata loc să aibă.

Cerea din nou un ‘la’ unui maestru mag închipuit. Nimic nu hăulea a gol ca ce lăsase Ela-n urma ei. S-a așezat demonstrativ pe taburet. Și-ar fi bătut și cuie în mâinile care cereau să se dezlege încet din buzunare. Să ia în brațe coapsa Elei sau să se joace, măcar ușor grăbit, pe clapele cu chipuri de bufon ale pianului? S-a prăbușit într-o efervescență surdă, știută doar de el, în re major.

Când s-a trezit, s-a găsit prăvălit peste foi zburătăcite și pline-ochi. Pe obrazul de pe care își dezlipise în grabă o pagină, cu un gest brusc, ca să-și grăbească trezirea, îi rămăseseră urme de fa bemol, de sol, un re și-un do. O fi venit cât el se prăbușise-n vis? În transă, în alte lumi? Așa își amintea. Că o rugase insistent să stea în prag, atât, și să nu intre. Și îi șoptise amețit că da, o iartă, dar că de-acum încolo o aștepta așa, în prag. Atât, acolo, să nu intre.

Acum coapsa seducătoare a pianului avea doar dreptul să sălășuiască. Ela deloc. Doar muză veche, dacă voia, putea să șadă, din când în când, în prag. Atât. Doar a plecat, se poate reîntoarce, dar nu intra. S-a pus pe așternut iar partituri, până doar noaptea încăpea în cameră. Firide de loc pentru lumină nu mai avea. Iar cusăturile de buzunare plesniseră demult și degetele sfredeleau și zi și noapte (mai mult așa) dinții și albi și negri ai pianului.

[Photo © “Belle, bonne, sage” de Baude Cordier]