Pe furiș

toaca-batutul-lemn-(16)

Până să vină, să i se arate așa toată și nudă, El n-o văzuse decât ilicit în vise amânate. Pufăise aproape un pachet întreg, iar mucurile de țigară se îngrămădiseră curioase, sumețite într-o grămăjoară, în care se cocoțau unul peste altul să fie cât mai sus, iar când o veni, s-o vadă mai bine. Gustul îi devenise metalic, prăfos, dar lungea fiecare inspirație cu nesaț, de parcă s-o aducă mai iute la el.

O văzuse doar de două ori înainte. Atât. Și trecuseră patru luni de când se căscase un hău de nicăieri între El de atunci și El de acum. Năluca de cu luni în urmă își făcuse cuib în Casa lui, fără să-l întrebe dacă are odăi libere ori de închiriat. Pe rând, își adusese și haine și mobilă, ca păsările primăvara când pun nuiele peste nuiele pentru culcuș cald. Iar El stătea încă în prag, buimăcit de ușa dată de perete de o Nepământeană care îi trecuse pragul, iar El nu vopsise măcar tocul ușilor.

Își cânta singur victoria-n barbă, când își răpuse întrebările semețe care-i dădeau perfid târcoale… că de ce el? sau ea?… de ce acum? Le văzuse aliniate ostășește cum se pregăteau disciplinat să-l atace și să-i prăpădească mirarea uriașă cum că i se întâmpla lui. Ce moț o fi avut? Numai Ea știa. El, limpede că nu. Le-a încolonat pe toate și le-a azvârlit într-o pivniță neagră și oarbă, înecată în mucegai din alte vieți. Acum, putea s-o aștepte liber, fără întrebări. Vremea era puțină, așa că ce hățiș de căutări putea el să răzbească fără vreo bună gătire de dinainte? Iar cal, așa, plocon, sălbatic și de dar, cine era el să caute? Nu. Doar de așteptare îi era vremea.

Către Miazănoapte cocoloș făcuse toate necurățeniile de prin Casă și de prin curte. Gunoaie netrebuincioase ori parazite care-i rodeau din pofta de trai, făcute grămadă și lepădate pe vecie acolo.

Din pragul casei spre Miazăzi, privea cum curățase poteca de buruieni, care ducea prin spatele Casei spre Mânăstire, pe lângă Pârâul Viu de printre brazii ce mărgineau Codrul. Atât știa despre ea, că-i plăcea Toaca bătută. Aflase, tot de la ea, că nu-i la fel bătută de maici, ca de călugări. Făcuse loc pe cărare, ca bun de dar pentru ea și era un pic mândru de parcă El era Stareț și El îi ridicase Biserică și tot El îi dăruia cânt de Toacă, și nu doar bătuse calea să-i adie vântul Toaca mai aproape Ei. Cum Ea îl învrăjise-atât, nădăjduia c-o fermeca-o și el cu ce avea, cu toacă ce bătea. Drept taină cununie, poate.

Iar Înăuntru și prag, podea, pereți, lemn cald pusese căptușit, belșug de drag să-i țină Ei, ca Toaca ce cânta.

Noaptea i se învălătucea și mai gros și slab trăgea nădejde că o să-i vină așa în beznă cu drum greu, opintit în prag.  Poate însă cu noaptea-n cap, în Zori. Dar pân-atunci acol-o sta, să nu cumva să-i fugă printre uluci, s-o piardă dus, când Cerurile se deschid și să-i danseze furișat prin Codrul dinspre sat. S-a pus cu tot cu suflet pe-așteptat.

 

Toacă și clopote

[Mulțumesc  Jeanina Cîrstoiu pentru Toacă și clopote  | Sursă foto]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s