Printr-un colț pe jumătate aburit, iar pe jumătate înghețat al geamului, îi căzură ochii pe o cruce mare de lemn, cum nu mai văzuse niciodată. Cu nasul lipit de geam, se străduia să topească fulgii încăpățânați de pe partea cealaltă, trăgând nădejde că va vedea mai bine. Seara se lăsa cu ceață neagră, iar luna își făcuse de treabă prin altă parte, de nu sosise încă. Când tatăl ei a săltat crucea din căruță și a sprijinit-o de roata ei, ghicea câteva litere în vâful ei. Mari, ascuțite și reci, dar depărtarea umplea prea mult gol între ea și cruce și nu deslușea decât un fel de I urmat parcă de un N, iar mai departe nu era sigură. B sau R? Ultima literă nu era limpede deloc, iar tatăl ei, al cărui chip părea mai rece decât gheața de pe geam, ridicase iute crucea, așa că s-au încețoșat și mai tare toate, și forme și litere împreună.

………………………………………

– Bunicule, de ce-i luna agățată?, întreba cu ochi curioși.

– Oamenii o țin acolo, fata moșului, răspundea bunicul cu voce adâncă.

– Păi, cum așa bunicule, că noi n-avem mâini pînă la cer?

– Cu credință, ghemule de om. Cum crezi tu, fătucă, ar mai lumina luna noaptea, dacă oamenii n-ar crede-n ea, înainte de dinainte să-și arunce ochii pe cer?

– Și de unde are ea lumină, bunicule?

– He, hee… zic bătrâni mai bătrâni decât mine și decât s-or pomenit vreodată, că demult de tot, când Soarele și Luna locuiau dimpreună, toate florile și stelele își găseau de trai fericite și fără de necaz. Dar când Duhul Nopții, înciudat că el nu putea hălădui decât noaptea, că fusese blestemat de Fiica Zorilor să umble doar așa, s-a pus pe suflat vânt rece și întunecat până s-au căscat văile de s-au despreunat ziua cu noaptea. Ca să nu fure sufletele când se înalță la cer și să le ducă-n bezna oarbă, Fiica Zorilor n-a lăsat să se facă prăpăd și s-a tocmit cu Duhul Nopții să lase luna luminoasă cu miere din soare stropită. Așa că, fata taichii, de-atunci și pân-acuș la poalele lunii, îngeri culeg miere din soare și toarnă de se-aprinde luna seară de seară.

………………………………………

        Nările topiseră acum un petic mai mare din geamul înghețat, atât cât să vadă și ce era scris sub literele ciudate… INRI… și imediat dedesubt numele bunicului.

        S-a dat un pas înapoi, apoi s-a îndreptat către cămară să caute borcanul cel mai mare. L-a găsit plin cu nuci, pe care le-a vărsat într-un coș de nuiele. Și-a pus apoi bundiță de lână cu fir roșu și alb la piept, și-a înfășurat basmaua pe cap mai bine, și-a încălțat opincile făcute de bunicul și s-a așezat în prag. Nu s-a înduplecat defel la rugămințile tatălui de a intra în casă, ci s-a pus pe așteptat zorii cu soare proaspăt care să-i umple borcanul cel mare. La noapte avea să se ducă la poalele lunii.

[Sursă foto]