Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Ah, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă și și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ține capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simti ori calde ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că de fiecare dată când pleacă, lipește bucăți din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă.

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul lunii, nu mai înțeleg nimic. Are noduri încâlcite în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înțeleg dacă baiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Nu ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colț, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearceaf. Asta mă cam întristează pentru că eu nu pot să câștig. Bine, că Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate.

Cu mama nu mă mai înțeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea, cu care plânge până știu eu că-și usucă ochii pentru că știe că mor de-aici și mă duc sus lângă lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea care râde așa… schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș demult. Am nouă ani și am înțeles eu cum stă treaba cu viața. Doar că eu cred că părinții nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip să mă-nțeleg. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu pricepe că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt baiat mare. Pe-aici lumea tot uită. Am priceput. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în pântec. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Îți mulțumesc mult, Moșule. Emil.

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului negreșit.

[Foto © Michael Vincent Manalo]