– M-am jucat de-a joaca altora prea mult, Dadă Moira, rosti cu privire stăruitoare Păpușa din Lemn de Cireș. Îi căuta ochii calmi, însă primea doar o boare slabă, făcută de mișcările abia văzute ale mâinilor ei. Dada Moira rămânea încăpățânat pe jumătate în umbră. Niciodată nu se arăta de tot. Numai ursitoarele știau de ce. Păpușa n-avea încotro și se mulțumea cu jumătate.

– Ai obosit pesemne?, întrebă Dada.

Nu era sigură că a rostit ceva, dar voia să răspundă la întrebare oricum, așa că a hotărât că auzise întrebarea.

– Nici n-am știut că am obosit. Trebuie că da. Sunt făcută din lemn, cum să știu dacă obosesc? Nu mă doare nimic, doar cine învârtește cheița în spatele meu, obosește de mine și mă oprește. Nici nu mă odihnesc. Cum să simt cu trup de lemn?

– Lemnul e-nsuflețit, păpușă frumoasă. Și frunzele, și norii, și apele, și pietrele. Deasupra capului Dadei văzu licărind lumini albe, care trăgeau înspre pădure. Dar nu deslușea nimic mai mult.

– Când zac neînvârtită văd întuneric. Și nu mai am vreme de pierdut. Trebuie să ajung la Palatul Dintre Lumi.

– Și ce te-oprește?

– Nu pot merge decât învârtită, altfel văd doar întuneric. Nu pot ghici drumul. Nu pot cere nimănui să mă târască până la Palatul Dintre Lumi. E cale tare lungă. Pot doar să mă las învîrtită, ca să văd drumul și să ajung acolo.

– Și vrei? Vrei tu s-ajungi la Palatul Dintre Lumi?

– Sigur că vreau, cine n-ar vrea?, vocea i se sugrumă slab.

– Nu, eu pe tine te-ntreb: vrei?, rosti Dada aproape tăios.

– Vreau. Nu-i loc în altă lume pentru mine. Aici trăiesc doar între două răsuciri de cheie, și nici atunci nu fac ce-aș vrea, ci dansul, cântecul ce mi se cere. Trăiesc sleit și lacom deopotrivă. Că nu știu cine când o mai avea chef să se joace iar cu mine. Nu-i trai. Și n-am știut atâta vreme. Palatul Dintre Lumi. Acolo se împreună Cerul cu Pământul. Ființe fără viață sau fără viața lor prind de se întrupează. Și văd în jurul lor cu ochi vioi, nu prorocit doar în chip țeapăn.

– Păpușă cu suflet ascuns, tu lasă-i pe alții că nu ei te-or învârti ca s-ajungi la Palatul Dintre Lumi.

– Păi, zi-mi Dadă, că nu știu.

– Ai jucat joaca lor destul.  Ia ceasul ăsta cu tine și te du. Mergi numai spre Miazăzi și ascultă bine ticăitul ceasului. Nu-l pierde nici o clipă din ureche. Când vei simți că-ți vor obosi picioarele, oprește-te, ia-ți cheia din spate și tu învârtește bine ceasul, până ce te vei întrema la loc. Acum, hai, pune-te din nou pe picioare și pornește la drum. Lasă întunericul în spate. Ceasul îți va da putere și-ți va lumina calea. Hai, du-te, acum. Vei ști când vei ajunge.

…………………………..

Către Miazănoapte, întunericul înghiți și cer și pământ. Nu privi deloc în urma ei. Doar simți suflu grăbit amușinând. Numai să nu pierd ticăitul. Miazăzi trebuie că e aproape, își șopti înghițit și iuți pasul și mai tare, cu joaca altora lăsată-n spate. Cu viață doar a ei deloc departe.

[Foto © Melissa Nucera]