Peste foaia mută de hârtie, întinsese un “d” amorf. Lungise o linie tresărită către un început de “r”. Apoi se prăbuși peste un spațiu ce se adâncea din ce în ce mai mult. Foaia se depică în două și trăgea cu putere tot ce se întâmpla să fie primprejur, tocul stiloului, două agrafe, o scrumieră cu trei mucuri de țigară… o jumătate de prescripție ruptă cu o parafă ștearsă, un plic lung indigo,  o camee de sidef… și-o ceașcă de cafea cu monograma ei gravată, I. Toată odaia îi era jupuită pe rând de lucrurile care o locuiau cu clipe înainte. Nimic nu mai mirosea a ieri. Iar ea stătea suspendată pe scaunul care nu mai avea podea pe care să se odihnească.

A închis ochii și s-a abandonat. Poate ca ea urma să intre în vârtejul foii albe, de pe care lipseau celelalte litere “…agă”.

…………………..

– Nu vă puteți descurca singur. Va trebui să o internați. Nu va fi deloc ușor. E demență galopantă. Orele în care vă va mai recunoaște sunt numărate.

Doctorul rostise cuvintele cu meticulozitatea unui farmacist bătrân, cu voce joasă, ușor condescendent, pentru că vedea zilnic cazuri de felul ăsta și sigur altele mai rele. Lungise silabele, pentru a-l face să priceapă gravitatea și urgența, dar care, în urechile lui, sunau ca pleznituri ude și usturau cumplit. Așezase astfel fiecare literă, cuvânt și apoi frazele ca pe două eprubete în care amestecase soluții fără culoare, doar cu miros înțepător, pe etajera minții lui. Și acum ce era el să face cu ele? Știa din clipa în care rostise ultimul sunet, că nu erau din cele care sublimau, ci din cele care precipitau. Și urmau să-i lase viața într-un  malaxor de gusturi amare. Știa deja că cel mai tare îl va schingiui, nu pierderea ei în prăpăstiile unor lumi pe care nu le va-nțelege, ci neputința lui de-a o urma.  I. îi pleca cu tot, și fără el.

…………………..

Ridurile  îi adânciseră de vreme multă o frunte care se căznise să priceapă cu ani prea mulți în urmă, de ce pleacă suflete vii, grăbit așa de printre oameni iubiți. Cenușa din ochi mai permiteau ochilor atât cât să se descurce să vadă pe unde merge. De mers, nu mai mergea mult oricum, bastonul cocoșat făcea treaba în locul lui. Nici mâinile nu-și mai împărțeau planurile cu el. Aveau gânduri obosite mereu și făceau mișcări spasmodice și bruște, așa încât spărgea aproape orice se străduia să țină în mâini. Cu cotul bătrân sprijinit de colțul mesei, se trudea să ducă la gură ceașca cu monogramă, I. Ochii aveau pregătită resemnarea cu care știa că va reuși poate doar o singură sorbitură, restul avea să se prelingă ca de fiecare dată pe lângă el. Acum însă pata căzuse pe o foaie veche de hârtie. Spatele îl ajuta greu să se aplece, dar ghici în scrisul șters aproape un… “d” și parcă greu un …“r”.

Abia atunci, și prea târziu gândi, se prăbuși cu totul într-un rest de “…agă” Să o urmeze-n lumi pe care-acum le va-nțelege, e tot ce-avea să mai râvnească.

[Foto © Peter Callesen]