Mira

mira

– Nu știu ce să zic, e un pic cam slăbănoagă. Știti ceva despre ea? Mai mult, adică. Părinți, nimic? Păr încâlcit, nu-mi dau seama, privire cam sălbatică. Cum se poartă fețița asta? Își face prieteni…se joacă? Cum e? Și ce știți despre ea? Vorbește?

– Mă scuzați, o cheamă Mira. Are un nume, nu e a nimănui. Rosti încurcat Iarina, îngrijitoarea copiilor uitați, a celor fără urmă.

– Păi, cum nu e a nimănui? Că nu știți nimic despre ea. Pricep că a fost abandonată acum cinci ani. Ea sigur, n-are cum să-și amintească ceva, dar n-ați făcut nimic să încercați să-i găsiți familia? Bărbatul îndesat, chel și nădușit pronunțase cuvintele repezit, cu coada ochiului către soția lui care ședea cu o poșetă neagră-n poală și ochii-n jos, supusă, mut.

– Damian. Părintele i-a dat numele lui, Mira Damian. Spuse calm Iarina. Avea abia vreo două luni și nu era înfășurată decât într-o pătură de lână aspră și înghesuită într-un coș împletit. Lângă ea, ciudat, un pristolnic. Noi nu ne-am priceput de ce. Și-n jurul gâtului o zgărdană cu roșu, negru și alb. Mira scria pe dosul ei. A fost lăsată-n zori, în pridvorul bisericii din deal, a părintelui Nichifor Damian. Cum el e bâtrân și nu mai poate îngriji de multe, a adus-o la noi. Nu-s mulți copii care-și găsesc cămin, pentru că nu-s mulți părinți care să-i vrea.

– Mda, nu știu ce să zicem, mai revenim și altă dată. Dar poate vedem și altceva. Mda, mulțumim.

– Ziua bună!, stinse Iarina cele două vorbe cu ochii pe jumătate închiși de oboseala în care o aduceau părinți de felul ăsta veniți aici, de parcă-s copii puși la mezat. Au dinți, păr îngrijit, sunt bine sănătoși, sălbatici sau normali? De întrebări de felul ăsta Iarina se sleise ani la rând. Se supunea calvarului pentru că n-avea încotro, nu ea conducea căminul ăsta schiop, în care aducea cum putea ea și cum se pricepea, copii fără de urmă la vârste mărișoare și pe picioare cât de cât. Apoi, urmau vizite seci de la părinți sau oameni care-și doreau să fie așa, și cercetau îndeaproape lucruri neînsemnate. Iarina știa că le e frică. Cine n-a privit îndelung un copil orfan în ochi, apăi n-a știut să se prăbușească în lumea lui și-abia apoi să-l cheme acasă, în lume cu iubire părintească. Așa-i ghicea pe toți de nu mai avea nici urmă de răbdare să le îndure tot soiul de-ntrebări neghioabe.

Mira vorbea numai cu ea și cu părintele Nichifor. Ei doar știau că Mira lor e-un prunc-miracol. Mira avea atunci demult să moară, doar o găsiseră lângă un pristolnic pregătită, și mai mult moartă decât vie. Mira li s-a agățat de viața lor cum a putut. De-a ei, a Iarinei, din care ea i-a dat cu asupră de măsură, și de-a părintelui Nichifor care s-a revoltat în felul lui, chemând toți sfinții și arhanghelii să-i zică lui pe șleau: de ce?

Și Mira le zicea în fiecare seară șopțit povești, dar cel mai mult iubea să le aștearnă pe cea în care ea se fermeca pe loc și c-un creion subțire se preschimba îndată în Mira născută și vrută în brațe de mamă și de tată. Și-acolo șă-și trăiască așa viață purtată.

[Foto © Shaun Tan]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s