[Crâmpei de om frumos #4]

Gândul că tânjise orb toată viața după ceva ce nu știuse că există, o încremenea cu totul, fără loc de spasme, chiar și involuntare. Toate lucrurile nespuse și nefăcute vreodată se prăvaleau acum lacom, însă, paradoxal, înecau gândurile cele mai brute, fără să mai dea șansa vreunor intenții să se clădească, ba mai mult, să-și urle trăirea-n afară. Ina aluneca într-o vâltoare pe care nu știuse că o chemase în viața de dinaintea vieții până la Petru.

Dintr-un bărbat care nu știuse niciodată că nu iubise, lăsându-se trăit în amoruri părelnice, Petru recupera cu nesaț. Petru săpa în cuvinte. Refuza să priceapă că până la ele, era nevoie de loc să se crească dor, că nu mergea ca-n basme, cât alții-ntr-un an, el într-o zi. Ina amuțise în propria baltă de vise. Odată fertile, visele zăceau acum într-o stare de nepuțință stearpă. Nu mai aveau putere nici să se zămislească.

Ina încetase să mai fi e a ei, la puțină vreme după ce Petru îi confiscase lăcașurile unde inima ei hotărâse să locuiască. Petru golise încăperile de toate trăirile nepetrecute încă. Îi făgăduise pe loc că avea să i le ofere cu totul, poleite în aurul unei fericiri eterice.

De cum pricepu, că într-un loc chircit de vreme seacă, ploaia nu poate crește peste noapte copaci iar vii, ci trebuie și soare și lună să treacă ca să rodească, Ina îi spuse cu glas palid, pierit. Vii cu prea mult către mine, Petru iubit. Până învăț să cresc loc în inimă, mi-o lua vreme. Înduri tu răbdare?

Fie ce-o fi, Ină dragă! Chiar și urmă de tine, parfum peste timp e mai plin decât viață goală de tine. Tot ce-i al tău îmi aparține. Mie.

[Foto © Bess Hamiti]