– Luați loc aici. Mesele sunt ocupate. Au mai rămas doar două locuri libere. Sigur, puteți alege unde doriți să vă așezați. De aici însă, veți trăi un apus, pe care nu-l veți uita ușor. Da, nu-l veți vedea. Îl veți trăi. Vă promit.

Cuvintele rostite pe tonul baritonal, o făcură să-și îndrepte pașii fără să șovăie și să se-așeze la masa bărbatului cu voce adâncă. Barba neagră, bogată, deși nu foarte lungă, și cele câteva riduri pe frunte și în colțul ochilor îi dădură ceritudinea unei vârste mature. Ochii îi erau ascunși în spatele ochelarilor cu lentile negre, pe care nu i-a-ndepărtat. Voia și nu voia să știe mai mult despre bărbatul din fața ei. Parcă știa destul încă de dinainte de a ști. La fel și gesturile sigure cu care se mișca, îi trădau un soi de profunzime dintr-o altă lume. Își aprinse o țigară cu o mișcare foarte precisă, iar odată cu primul fum, s-a simțit sorbită de bărbatul de lângă ea, cu un nesaț calm, neflămând. I-a aprins și ei apoi o țigară cu același gest limpede, precis, pe care însă ea și-a apropiat-o de buze cu o tresărire involuntară. Era obnubilată. Bărbatul de lângă ea avea rădăcini prinse adânc în pământ.

Coborâse treptele dinspre promontoriu către plajă cu sete, cu o nerăbdare de copil. Apa argintie deja îi magnetizase și ochii și tălpile. O apă la care visa de când se știa. După goana cu care zburase pe trepte, acum simțea că-i fuge pământul de sub tălpi. Când, însă, bărbatul cu ochelari cu lentile negre îi spuse să se așeze lângă el, se-mpământă. Nu mai era sigură că apa era ceea ce căuta.

– Mulțumesc, îngăimă slab. Mai mult n-apucă să spună, pentru că reluă el.

– Nu mai e mult. Peste puțină vreme, începe vântul să adie. Ridicați-vă părul și prindeți-l cu acul de la cameea din piept. Veți vedea, e plăcut.

Firescul cu care ascultă întocmai ce-i ceruse, o surprinse în așa măsură că vorbele i se înnodară, fără chef să iasă afară. Și-a scos cameea prinsă în rochie și, cu un singur gest și o rotire ușoară, își ridică părul în coc, ignorând câteva șuvițe.

– Bun așa!, spuse din nou adânc bărbatul. Apusul devine sângeriu aproape-n fiecare seară. Dar nu încă, mai are de trecut prin ocru-auriu și violet. Nicicând n-am văzut un contrast mai bun. Rochia cu reflexe ivoar vi se va profila perfect pe fondul stacojiu. Doar dintr-un singur unghi, apusul care cade aici, nu se va șterge nicicând din amintirea dumneavoastră. Vă spun eu când și unde se vede cel mai bine, fiți pe pace.

A tăcut, din nou cu un firesc care o surprindea și mai puțin. Și-a terminat țigara în tăcere, la fel ca ea. Apoi, cu o înclinare a capului, îi rosti cu aceeași intensitate în voce: Acum. Acum e clipa cea mai bună. Apropiați-vă de ponton, unde sunt prinse parâmele și acolo, răsuciți-vă pe jumătate către mine.

S-a ridicat încet, dar fără ezitare. Avea convingerea că apusul o va ului, întocmai cum îi promisese. Până la ponton erau vreo zece metri buni. S-a îndepărtat fără să se grăbească. Apusul avea să fie doar al ei. Când a ajuns în dreptul parâmelor, s-a întors pe jumătate. O explozie de rubin topit în violet și portocaliu a înghițit-o, uitând de lumea în care era, preț de câteva momente.

Când apusul pălea deja și s-a răsucit cu totul către masa unde stătuse, bărbatul cu voce adâncă se ridicase și-și căuta drum cu un baston alb. Oamenii îi făceau loc, instinctiv.

În locul acela, cu privirea către el, și-apoi către un apus, deja apus, și-a împământat acolo rădăcini adânci. Ca vocea lui.

[Foto via Gemma Phazey]