Am aripile deschise lacom. Cu ele pătrund și învelesc lumea așa cum simt. Liber. Curiozitatea mi le crește fără loc de negociere. De jos văd îngeri când nu zbor. De sus văd oameni care n-ajung îngeri încă. Nu e nici noapte, nici zi. E și una și alta, suspendate într-o pauză de timp. Nu zbor în timp, dar tot în jurul meu se mișcă, cu tot cu mine. Mă recunosc. Mă văd în jos. Deci, nu sunt înger încă.  Nu sunt cum cred că sunt. Sunt mai mult și mai plin. N-am formă, n-am culoare. Nu-s om, sunt doar scânteie. Așa se vede, de-aici de sus. Toți oamenii apar așa. Nu siluete mai mari, mai mici, ci licăriri spontane. Acolo e culoarea. În rest, nu aburi, nu mirosuri, nu contururi, nu chipuri, nu sunet, nu ecouri. Nu-nfățișări știute. Mișcarea e obligată să fie în plutire. Nu-i aer ca să lase loc de zbor, ci de suspensie în stări multiple. Mă divizez în cioburi, în particule de praf. Mă străduiesc să mă dizolv în fluidul dimprejur și nu. Nu mă dizolv.

Cad.

–       Adrenalină, acum! E-n stop cardio-respirator, domnule doctor. Trec la masaj cardiac. Intră în șoc hipotermic. Nu… încă o dată…nu…îmi pare rău. Îmi pare rău.

Urc.

[Foto © Jane Rosen]