− Nu mai cred, femeie, nu mai cred în mine. M-au aruncat în temniță demonii, că n-am știut să-i potolesc la vreme și-au crescut sălbatic, ca iarba rea, până m-au otrăvit cu totul.  Și demonii altora, că n-am știut să mă curăț înainte de ai mei, să las loc curat să crească și să sperie pe veci și pe-ai altora. D-apăi cum au să mai creadă enoriașii în mine, când le vin cu privirea tulbure, uneori cu ochi turbați de furie pe tot ce nu mai sunt și n-am a le da, că știi, femeie, că din preaplin dai. Ori pe mine or să mă ghicească și-n loc să-i aduc să se curățească, îi buimăcesc de n-or să-și mai găsească drum spre casa sufletului lor. La ce bun, femeie, îți zic? Cum să le-arăt eu calea, când pe mine m-a-ncercat Dumnezeu de-atâtea ori, iar eu nu m-am arătat vrednic să car povara, să duc ce mi-a dat? Apoi, mereu când primeam ceva, gândeam că mi-i dat pentru că pot să duc, pentru că Dumnezeu nu-ți dă pe umeri ce nu poți să cari.  Ori cine să fiu eu să nu pot duce cruce grea, după mine? Cum mă pot sumeți eu în mândrie și să cer povară grea? Cum să-mi căiesc eu vanitatea de a fi cerut mult, de a-l fi ispitit pe Dumnezeu să mă cocoșeze pe mine cu greime, iar nu pe cei pe care-i iubesc? Să ia de la ei și să pună în cârca mea până n-oi mai putea? Cine să le spele pe toate astea acum, când eu nu mă văd afară din bezna în care m-am ferecat, iar temnița mi-a ajuns culcuș acum,  din care nu știu să mai ies? A trecut prea multă vreme prin mine cu relele-astea, încât mintea mea și-a găsit acasă-n ele. Și-atunci cum să vin și să luminez sufletele oamenilor care privesc în sus la mine cu ochi de orb care pipăie calea, pe jumătate neîncrezători, pe jumătate cu averea lor rămasă de credință în mine, pentru că așa au fost învățați de veacuri, că-n sus te uiți și iei seama la duhovnic. Iar nu e loc de dus alăturea cu drumul, căci nu e-n ordinea firii. Cum, dar, femeia mea, cum să mi-i călăuzesc eu iar, cu credință? Că mi-aș căsca pământ sub mine să mă-nghită.

− Cu sufletul întors la tine. Surd, orb și mut la cât de negru-ți pari. Ascultă-l. Te-oi fi înnămolit, bărbate, în gloduri groase de păcate. Căința îți rămâne. Sentința nu-i a ta. Abia acolo-ar fi păcatul de netrecut. Pedeapsa nu ți-e ție dată, să ți-o pogori de unul singur, ci doar răscumpărarea. Și da, poți, pentru că poți de azi  să fii ce n-ai fost ieri tu niciodată. Și tot de azi s-alegi. Vei ști tu calea. Tu doar pornește de-azi la drum. Și nu de ieri, ori de alaltăieri. Hai, și te du cu Dumnezeu acum.

[Foto via Raoul Sagal]