Sunt ultimul fir de nisip din clepsidră. Ești primul fir de nisip.

Te fugăresc necontenit și sterp, iar încăpățânarea mi-e comodă. Ea mă pune în mișcare, altfel, speranța de a te găsi s-ar reduce la simplu praf. N-am timp să gândesc cum aș curge afară din sticlă. Nu m-ar mai controla mișcarea sus-jos și pe dos, ci aleatoriul. S-ar juca vântul cu mine sau, cel mult, aș fi la cheremul adierilor blege. Aici, înăuntru, am timp de căzut, am viața ordonată. Mă năpustesc după tine într-o luptă directă cu aceleași alte fire de praf neimportante, cu nădejde că de data asta va fi, și te voi găsi. Firele au însă ordinea lor, cad mereu disciplinate, altfel ar fi, ca și mine, afară din sticlă și s-ar uni cu praful liber-rebel, cel care se joacă cu vântul, cu afara.

Când, de deasupra, mă arunc în vortexul care se gâtuie iluzoriu în talie, te văd privind în sus cu așteptare. De sus nu se vede nici urmă de freamăt. E mare distanța. Nu voi ști, deci, niciodată dacă ce fac aștepți pulsatoriu. Câtă vreme încăpățânarea mi-e comodă, mă voi arunca după tine, necurmat și superfluu.

Când, de dedesubt, cad în cascadă vălătuci de praf ornamental și în van, nu ghicesc dacă ți-e aruncarea cu trepidație sau altfel. Mi-e mai comodă încăpățânarea că printre ele pricepi să fugărești la rândul tău același tronson de găsire printre aceleași alte fire de praf obscure și împiedicătoare.

Am timp.

Ești primul fir de nisip din clepsidră. Sunt ultimul fir de nisip.

[Foto via Holoscience]