Cer de aur peste noapte

cer de aur peste noapte

Una dintre sandale îi rămăsese agățată de un cui ruginit pe care bunicul nu-l bătuse bine. Stătea cu piciorul drept ridicat cu o treaptă mai sus pe scara de lemn, iar cu cel stâng atârnat încă. Nu era convinsă că-i era teamă să nu-și rupă de tot cureaua sandalei, ori îi era pur și simplu frică să urce. Se visase de multe ori sus în podul taininc. De-acolo auzea în serile de vară triluri de păsări, cum nu mai auzise în niciun crâng. Bunicul n-o lăsa, spunându-i că podeaua e prea veche și putredă și se poate frânge oricând sub ea. Iar ei i se părea că până atunci prea fusese cu ascultare, așa că, acum cât bunicul își pregătea plugul în spatele grădinii, putea să urce nestingherită.

Greu își ținea răbdarea în frâu, când știa că de-acolo se aud vara păsări cu pene de mătase, cum le zicea bunica, iar dimineața soarele se strecura printr-o gaură prin țiglele acoperișului și cădea drept pe fuiorul cu care torcea bunica lână, pe când ea era un cocoloș cu ochi. Atunci abia dacă deslușea printre amintiri tulburi chipul bunicii. Era o minge de lumină amestecată cu miros de fân și lapte dulce, nu un chip de om. Așa era bunica. Ica își amintea însă mai limpede chipul de pe care se ștersese amintirea oricărui zâmbet, cel al bunicului. După ce s-a stins bunica, Ica a rămas doar cu înfățișarea lui întipărită în minte, goală și amorțită. Ica crezuse că plecase și bunicul, pentru că omul care îl locuia acum pe el nu avea decât numele lui. Sufletul îi plecase odată cu bunica. Atunci a priceput că bunica plecase cu două suflete dincolo, sus. Așa că trebuia să urce.

Știa sigur că Pasărea cu pene de mătase nu era povestea bunicii, deși cu vorba lină a ei, Ica era încredințată că toate poveștile fuseseră izvodite de bunica. Nimeni nu mai șoptea povești așa de tâlcuite ca ea. Așa că, de bună seamă, și Pasărea cu pene de mătase trebuie că venea de-și făcea cuib primăvara în podul unde pasul ei nu era îngăduit, chemată tot de bunica.

Pe când bunica respira cumpătat să nu grăbească în mod nechibzuit sfârșitul, șoptea slab Icăi să urce în pod, dar nu înainte de ziua care se-mpreună cu noaptea, căci pasărea n-ar fi venit mai devreme. Atunci, spunea bunica, vine Pasărea cu pene de mătase și cântă numai pentru urechi care știu să asculte. Atunci putea s-o mai vadă o dată, pe ea, pe bunica.

Cu piciorul drept bine înfipt acum pe ultima treaptă, Ica făcu să dispară sforile nevăzute de frică ce îi țineau cureaua sandalei proptită și zvâcni înainte. Acolo, în podul ținut mult timp departe, avea să reverse cer de aur peste noapte. Era vremea din an în care ziua se-mpreuna cu noaptea, iar păsări cu pene de mătase zboară cu suflete odihnite spre tărâmuri de oameni neghicite.

[Sursă foto – Illustratosphere]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s