Nu pot să te-mpart cu nimic și cu nimeni,

Nici măcar cu viața ta de până acum.

Da, sunt bolnav, sunt gelos pe pământul călcat de tălpile tale,

Și neurmat de mine.

Tot ce-i al tău mi se cuvine mie. M-ai pedepsit, iubito,

Că mi-ai venit în asfințituri uitate.

Eu nu te iubesc. Te locuiesc, te trăiesc.

Tu ești călăul vieții mele pe jumătate.

Puteai să treci peste mine nepăsătoare

Și lumea mea fadă mi-ar fi rămas în picioare.

Aș fi putut simplu în continuare

Să ma îmbăt cu iluzia fericirii debile

Pe care oricum n-o mai ceream.

Dar tu mă naști și mă mori deopotrivă.

Mă rog doar să știu să te iubesc,

Să nu pierd orb, să nu greșesc.

Mă locuiești. Știu tot, cum tresari, cum te miști, cum clipești

Cum respiri, cum nu știi să ții capul drept,

Ci mereu doar ușor într-o parte,

Cum îți lași leneș un șold să-l urmeze pe altul,

Și cheamă tălpile să deseneze urme binecuvântate.

Am toate cămările ocupate cu tine.

Sunt plin-ochi și te iubesc pe nesăturate.

[Foto © René Jacques]