Mâinile afundate în buzunarele pardesiului nu-și găseau astâmpăr. Căutau cusăturile și desenau pe dinăuntru conturul firului de ață, sărind imperceptibil ca pentru a număra împunsăturile acului, până sus la marginea tivului. Își ascundeau lupta într-un cotlon pe care-l credeau ferit de priviri aluzive. Acolo mâinile puteau să ducă lupta pe care ochii sărăciți de vise o abandonaseră deja. La fel, puneau la adăpost răbufniri care s-ar fi putut trezi, fără voia ei, să erupă haotic. Îi plăcea ordinea pe care o impuseseră mâinile, care frământau buzunarele, amorțind restul de trup și ajutându-l să nu se descompună acolo, pe loc, pe caldarâmul lustruit de ploaie. Iar asta îi presăra o liniște în privirea care baleia acum somnoros între vise zidite și neputință generoasă.

Eva își întorsese capul pe care trupul i-l urmase docil într-o parte ca pentru a-l feri de efluviile dinspre el, ieri firești, acum încifrate. Lucian îi părea acum mai înalt și mai copleșitor decât altădată. Compensa probabil tăcerea uscată cu umbra uriașă proiectată pe asfalt, mai neagră din pricina ploii și mai adâncă cu cât se afunda în pierderea ei iminentă. Îi aluneca din viață așa cum venise, ca un dar neînchipuit, însă la fel i-ar fi putut locui pe veci, dacă și-ar lăsa slobod un ”da, rămâi!”.

Umbra felinarului contura o linie în tuș negru care glisa lin pe sub tălpile Emei și se izbea de bordura trotuarului, mușcând cu marginea ridicată tălpile lui. Lumina cădea egal în stanga și în dreapta fâșiei întunecate, iar Eva știa că nu se află pe caldarâm. Picioarele ei se prindeau strâns de umbra neagră care desena podul sfărâmicios de peste prăpastia dintre ei. Mâinile știau să-și țină echilibrul pe dinăuntru în buzunare. Refuzau întinderi ample în aer, de frică să nu se îmbibe iar cu speranță și să atârne apoi greu, șubrezindu-i din nou echilibrul. Își creaseră oricum propria disciplină față de celalalte părți ale trupului. Și-și urmau supus noua rutină.

– Vino!, auzi stins Eva.

Eva clipi prelung.

– Vino, hai!, auzi din nou.

Buzele îi tresăriră slab.

– Vino!

Abia acum îi era frică. Simțea că-și ajută ochii cu palmele să se ridice către Lucian, pentru că singură nu-și găsea forța care o epuizase în execițiile de echilibru. Când privirea i s-a odihnit pe pleoapele lui, a știut că nu fusese vocea lui. Acum frica avea chip.

Mâinile au ieșit libere din buzunare. Eva s-a întors dintr-un pas către linia pe care o contura celalalt felinar, din spatele ei, lung și departe unde se mai întretăia cu alte umbre. A început să pășească ținându-și echilibrul, fără plasă de siguranță și cu restul de trup săltând descătușat. Ploaia spăla meticulos tot. Nu mai lăsa loc uscat sau ascunzișuri prin buzunare.