–       Sari! Haide sari! Hai, alunecă, vei fi în siguranță.

Vocea cu care îi ceruse să sară nu purta nici o urmă de îndemn. Împingea cuvintele unul după altul, așa cum o făcea mereu. Demult îi spusese că nu știe să vorbească, că vorbele nu-i răsăreau de pe buze așa cum se întâmplă oamenilor, să le rostească limpede, să se rostogolească afară din gură până la urechile celuilalt. Ea împingea domol câte o silabă după alta, ca și cum voia să facă un bulgăre de zăpadă și, cum era din abundență în jurul ei, nu se grăbea. Lucra încet, cu calm la fiecare vorbă. Și ca să fie sigură că bulgărele de vorbă creștea sigur, și nu grăbit, îl învelea în pătură de șoapte joase, pe ton lin, unduios.

Toată iarna lucrase la portretul ei. Îl plămădise brut din lut și, pentru că-i confiscase ani buni, la început voia să îi adauge niște riduri în plus, voia să îi apună frumusețea, să se răzbune primitiv. Apoi, în vreme ce îi limpezea încet trăsăturile, s-a răzgândit. Și-a lăsat mâinile să curgă pe liniile arcuite ale claviculei, cum n-avea s-o mai vadă niciodată.

Începuse timid și cumva încurcat să amestece lutul cu apă și să ridice bustul, pentru că îi văzuse chipul în treacăt doar demult. Cu totul îi fusese prezentă pe dinăuntru, așa că nu mai dăduse atenție chipului în sine, trăsăturilor, formelor, luminii care cădea pe pomeții bine conturați, pentru ca apoi să lase două umbre pe obraji în jos. Fata cu chip de lumină, de bună seamă că așa o chema cumva. Chiar se mira că își amintise vocea cu atâta limpezime, pentru că acum încerca să priceapă de ce nu își amintește liniile feței. Probabil lumina-l orbise. Iar lui nici că-i păsa. Grăbit de ambiții de sculptor prea crud și încă prea neîncercat, își promisese atunci demult că o așează simplu într-un sertar, iar că memoria, fidelă lui însuși, își va deschide comoara pe mai târziu. Prea tânăr ca să priceapă că ochiul așa se formează, că-i trebuie antrenament în observare. Și abandon, da, mult abandon.

În dimineața aceea rece de martie nehotărât, ridicase bustul aproape complet la mărimea lui naturală. Fata cu chip de lumină, în mintea lui ar fi trebuit să înceapă să înciudeze ploaia de-afară cu chip scăldat în soare, să compenseze goluri din mintea lui, pe care-o blama mocnit pentru amintirile cu găuri întunecate.

S-a pus pe lucrat până-n noapte târziu vrând cu tot dinadinsul să sape în lut rest de lumină. Când miezul de noapte i-a amintit că timpul advers a trecut, când doi sau chiar trei pași în spate a făcut ca să vadă ce mâinile i-au tot urzit, s-a prăbușit pe podeaua cu bulgări mici, de lut aspru, uscat. În deșertăciune s-a dus topit. Fata cu chip de lumină zăcea într-o beznă de vis.

Când a clipit slab, neîncrezător, s-a ridicat sleit de voință, putere. S-a scuturat de tot de vis. Fata cu chip de lumină venea nu din vis. Venea din mai multe falduri date uitării din alte vieți.

S-a ridicat, și-a dat curaj și a sărit. De-acum știa sigur că Fata cu chip de lumină avea să oprească ploi de-ntuneric mereu. Își amintea fiece strop de umbră-lumină, fiece pliu sau arc de claviculă, gene sau fir de surâs. S-a aruncat în gol și-n abandon.

[Foto © Dun Huynh]