Viață trezită în uitare

lost memory

Era singurul lucru care îi mai rămăsese. Să-și ducă nepoata, pe Lioara, dimineața la școală și să o ia dupa prânz înapoi acasă. Între cele două momente, timpul care se scurgea rămânea suspendat. Nici nu voia să și-l umple cu ceva. Orice fărâmă de vreme petrecută cu altceva i-ar fi furat gândurile într-acolo, iar ea nu voia să-și împartă feliile din zi cu nimic altceva. Îi plăcea doar când se făcea dimineață, ca să poată să-și răsfețe nepoata cât putea de mult. Știa că exagera, dar compensa lipsa de mângâiere din anii tinereții, când pe fiică-sa n-o alintase mai deloc. Ba dimpotrivă, o repezea ori de câte ori o vedea, pentru că în mintea ei de atunci, un bărbat dat bir cu fugiții, patru copii mici și munca în două schimburi nu-i mai lăsau răgazul sau răbdarea de a-și dezmierda copiii. Așa că își spunea că las’ c-or să înțeleagă ei, când se fac mari. Tot ce făcea acum era ca o despăgubire pentru ceva ce nu făcuse când ei îi erau mici și revărsa tot ce ar fi vrut atunci să poată și să vrea, dar prin firida îngustă de răgaz de viață nu a putut demult să fie ori să dea.

Acum nu mai era sigură că înțeleseseră. Iar dacă au făcut-o atunci când erau mici și un pic mai mari apoi, aceptarea asta venise împreună cu sechele. Se vedea în răceala lor. Copiii crescuți fără căldură nu au de unde s-o învețe. Așa că dau ce-au învățat iar înapoi. Fiică-sa cea mare părea că-și prefăcuse puțina căldură pentru ea într-un fel de respect glacial. Până la urmă era mama ei, deci trebuia s-o accepte. La fel se purta cu Lioara, cu ace subțiri de gheață rătăcite prin îmbrățisări.

Erau zile în care oamenii din jurul ei o priveau mai prelung, iar ea nu pricepea de ce. Frazele păreau că se diluează, iar literele deveneau vâscoase. Când rostea ceva, în capul ei cuvintele porneau cu sens, dar părea că nu mai ajung la fel la urechile celorlalți. N-a băgat în seamă multă vreme, însă de curând i se părea că vede zâmbete șterse amestecate știrb cu ceva tristețe pe chipul lor. Pesemne că spunea ceva greșit, dar nu putea să deslușească ce. Cu două zile în urmă uitase drumul către casă și se speriase îngrozitor. Dacă se repeta, i-ar fi luat până și cea de pe urmă bucurie, să mai verse încă iubire peste Lioara ei.

Se mira doar că fiică-sa o lăsa totuși în preajma nepoatei. Poate că vedea pâna la urmă că își răscumpăra furia din tinerețe și neiubirea de atunci. N-a știut cum să și-o vindece pe-a ei, așa că și-a vărsat-o pe copii. Se bucura în taină că mai trecea o zi și și-o trăia cu Lioara. S-a îmbrăcat cu greu, deja un șold o durea când era vremea mai aspră, și a pornit șchiop către școală. Nepoata îi era în clasa doua, premiantă, iar ea cu greu își încăpea în piele de mândrie.

I-a facut cu mâna de pe trotuarul celălalt de cum a văzut-o în poarta școlii. I s-a intunecat apoi lumea pe loc.

– Bunico, am luat zece azi!, Lioara sări de gâtul ei și îi cuprinse obrajii înveliți în riduri străine de milă. Te bucuri, așa-i că te bucuri? Buni? Buuuniii? Lioara lungi cuvintele ca să aprindă scântei de bucurie în ochii ei. Bunico, pe unde ți-ai lăsat tu ochii azi? Pe drum? Lioara râse apoi subțire și cristalin.

– Unde-i Lioara mea? Tudora, ai văzut cumva pe Lioara?, sfârși întrebarea cu o panică distrată. Parcă râdea.

– Bunico, aici sunt. Tudora nu-i aici. Ce tot îndrugi? Sunt Lioara. Am luat zece. Nu-ți pasă? Nu zici nimic?

Ochii i-au plecat atunci de pe tărâm uitat și s-au trezit pentru încă puțină vreme aici, lângă Lioara. Citea acum pe chipul fetei același zâmbet șters amestecat cu întristare. A înțeles că-i printre ultimele dăți când mai pricepe urme de ce-i în jurul ei. Avea curând să își adoarmă amintirile în pat întunecat, din care nu avea vreodată să se mai scoale. Era mai rău, limpede, din ce în ce mai rău. Nici să despăgubească ce nu a apucat să ia, nici să iubească nu mai avea să aibă deloc curând, foarte curând. Se agăță atunci de chipul Lioarei. El să-i rămână viu pentru tot restul ei de viață.

 

[Foto © David Galstvan]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: