Zaza dintre lumi

Zaza

Când vru să scrie ultimul cuvânt, pe foaia mototolită pe jumătate, vârful creionului i se frânse în două sec. De cele mai multe ori, scria cu stiloul, cu stiloul ei, parcă într-o prelungire nedeslușită a ceea ce nu mai era. Zamfirei îi plăceau lucrurile vechi, patinate. Ori ce câte ori avea ocazia, se ducea pe la târguri de vechituri, pe la negustori de lucruri vechi sau, mai rău, cerea voie să urce prin podurile oamenilor și scotocea cu voia lor prin cufere vechi. Spunea că lucrurile vechi nu și-au terminat de spus poveștile și că era nevoie de oameni (uite ca ea așa) care să le reînvie. Când găsea câte ceva care îi plăcea, îl lustruia bine, și avea un har nespus de a-l pune din nou în valoare, de parcă aducea de pe un alt tărâm un fel de reflector cu lumină caldă și care făcea să scânteieze tocmai colțul cel mai frumos. Ultima dată găsise un ceas în formă de glob, care se sprinijea pe un picior de marmură cu figurine de dansatori, ca într-un carusel. Nicăieri nu mai văzuse atâta fericire, ca pe chipul Zamfirei când se apucă să șteargă petele de pe ceas, lăsând totuși câteva muchii imperfect curățate, semn că vremea era trecută și așa avea să rămână, și că povestea dansatorilor trecuse, doar că mai punea ea acum un fir de lumină, ca să trăiască încă un strop. Așezase ceasul pe pian, în stânga.

Așa credea Leon, că Zamfira trăia alte vieți, dar pe ai ei, nu, sau prea puțin. Că doar de-asta se-ndestula cu căutările astea neobosite. Ochii îi rătăceau mereu după ceva. Avea nenumărate astfel de obiecte pe care le adunase în salonul cu vederea spre apus. Spunea ea că acolo cade bine soarele după-amiaza până târziu când se înserează și că lumina caldă face ca lucrurile ei vechi să prindă viață, doar că trebuia să le asculți cu băgare de seamă ca să știi când freamătă și zumzăie, altfel par niște fleacuri. Dar mai presus de orice, cel mai drag îi era Zamfirei un caiet legat în piele. Fusese al unui compozitor, zicea ea, și avea, atunci când îl găsise, doar vreo douăzeci de pagini pline cu tot felul de noțițe cu un scris imposibil de descifrat. Zamfira zicea că ea înțelege ce scria, doar că nu-i povestise niciodată și lui. Până nu pricepea ea toată povestea mai întâi, nu avea să-i spună și lui. Nu i-a spus-o niciodată. Purta caietul asupra ei aproape mereu. Avea o încuietoare metalică de care prinsese un lacăt foarte mic, pe care îl găsise demult într-o cutie veche a mătușii ei, Zaza – tot Zamfira o chema, dar îi zicea de mică Tușă Zază. Zamfirei îi plăcea din cale afară sunetul pe care îl scoteau dinții ei când spunea ”z”, îl repeta cu poftă de parcă mușca dintr-un măr și de atunci așa-i zicea mereu. Uneori își spunea ei Zaza mică, atât de mult visa să devină ca Tușa Zaza când va fi mare, o femeie frumoasă, fermă, cu piele de marmură și ochi de foc. De lacătul prins de caiet, legase o panglică și în felul acesta îi purta legat de încheietura mâinii. Spunea tuturor că urma să afle povestea compozitorului și din când în când își nota diverse lucruri știute numai de ea în carnet. Oamenii se învățaseră cu ea și o lăsau în pace.

Se făceau în după-amiaza aceea șaisprezece ani, de când Leon nu mișcase nimic în salonul cu lucrurile vechi adunate de Zamfira. Trăia singur, nimeni nu mai dădea pe la el. Era ursuz mai mereu, așa că cine să mai vină să schimbe o vorbă? Intra în salon doar în ceasurile dinspre seară când Zaza lui îi spusese că lumina prinde vrajă și coboară peste ele și le-nvie. Daca avea să asculte atent, toate lucrușoarele acelea începeau să murmure încet poveștile vieților lor. Cameea prinsă în perna de catifea, cutia muzicală, tabloul cu câmpul de maci, balansoarul pe care i l-a dat Lala, penița și călimara din cristal și toate nesfârșite începeau să zică încet șoapte. Leon intra mereu tăcut, cumva să nu tulbure freamătul făgăduit de Zamfira, ori poate să-i zică unde se găsea ea și să i-o aducă acasă. Se așeza la masa rotundă din lemn de cireș, despre care Zaza spunea că nu are nici un cui bătut, că-i făcută doar din șipci îmbinate, deschidea caietul legat în piele în care Zaza lui scrisese numai de ea știute și îi lăsa câte un gând. De cele mai multe ori foarte scurt, câteva cuvinte scrijelite. Mai mult ca să-și țină el mintea vie și să nu se smintească de dor. Încercase să citească notițele Zamfirei, dar nu reușise să descifreze nimic. Toate semnele ei aduceau mult cu notițele presupusului compozitor căruia îi aparținuse caietul, de parcă Zamfira învățase limba lui și nu mai știuse apoi să scrie firesc în românește. Nu era nici o altă limbă cunoscută. Nu semăna cel puțin cu nimic din ce știa el. Era mai degrabă un amestec de note muzicale cu litere, dar din care nu pricepuse niciodată nimic. Toate semnele erau înclinate puternic la dreapta, așa scria Zaza.

Când Zaza lui plecase într-o după-amiază după o salbă rară de galbeni de care auzise că fusese a unei țigănci îndrăgostită cu mai bine de jumătate de secol în urmă de un fiu de boier cu renume și care-o dăduse la rândul ei fiicei ei și tot așa până ajunsese uitată în podul mătușii, nu se mai întoarse. Leon, după ce o căută zile în șir, săptămâni la rând până i se uscară anii de zădărnicie, încărunțise mocnit și își lăsase barba deasă să crească nestingherit. Chipul îi era brăzdat de așteptare. În ruptul capului nu vru să accepte că Zaza lui murise sau că nu se va mai întoarce. Cumva, cumva, spunea el oamenilor, din poveștile ei sau din viețile trăite de Zaza mea prin ale altora, s-o-ntoarce ea. Eu am s-aștept.

Nu mai intrase în salon de două zile, fiindcă plouase și, deci lumina plină de vraja care însuflețea lucrurile vechi nu avea cum să cadă cum îi spusese Zaza. Scrisese atunci pe un colț de caiet: Te aștept. Știi că te aștept. Uite, am găsit în sipetul de fildeș un medalion, pe una din fețe e chipul unei tinere întoarsă către iubitul ei care o privește la rândul lui din profil. Pe cealaltă scrie ”Nu am cum să te uit. A ta rămân pentru totd…” aici însă se frânse creionul în două și cum nu găsise de scris nimic repede, lăsase așa neterminat. Cerneala din stilou se uscase. Lasă, că scriu mai mult data viitoare, că Zaza m-așteaptă.

Intră acum din nou foarte încet în salon, tot pentru a nu tulbura nimic. Până și praful îi era drag. Își închipuia că e același aer respirat de Zaza lui. Și așa, parcă era cu ea. Când vru să închidă ușa, îi fu ușor împinsă fără voia lui de vânt, și se miră. Faldurile draperiilor cădeau mult într-o parte lăsând perdeaua să se legene sub adierea slabă. Să fi uitat să-nchidă fereastra când fusese ultima oară? Nu-i cu putință, își zise. Doar n-o deschid niciodată. O-nchise ferm, dar nu dădu atenție prea mult. Cine știe, casa e bătrână, poate că a cedat chederul, își murmură abia deslușit în barbă.

Se așeză la masa rotundă din lemn de cireș, dechise caietul și dădu să scrie. Pe foaia palidă, ușor velină pulsau în fața lui, cu litere aplecate foarte mult către dreapta: ”…eauna. Zaza mică.”

[Foto © Louis Fleckenstein]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: