”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.