Tatăl meu mergea întotdeauna drept, cu spatele atât de vertical, că sălta cu fruntea norii. “Așa fac eu să mătur norii ca să fie soare”, îmi spunea când mă țuguiam pe vârfuri ca s-ajung și eu cât mai aproape de soarele pe care mi-l scurgea miere în brațe.

Avea patru frați de care el avusese grijă, când bunica a căzut bolnavă după ce bunicul fusese închis politic. Șapte ani nu l-a vazut și în tot timpul ăsta își creștea frații cum se pricepea, pentru că bunica rămăsese beteagă, țintuită de un balansoar. Cum pe vremea aia nu erau scaune cu rotile și ca să-i facă zilele vii, bunicul îi cioplise din lemn mai întâi un scaun cu speteaza rotunjită, și cotiere prelungi și adâncite la coate, ca să șadă cât mai bine. Apoi, s-a gândit că dacă de mers n-o să mai meargă niciodată, atunci mai bine face el să pară că alunecă din nou în mers cu fiecare legănare. S-o ducă sus, așa în visare.

După ce i-a facut mari pe frații lui, tata și-a zis că e vreme și pentru el. A căutat să-și trăiască visul, să se facă medic. Dar drumul i-a fost fracturat. ”Taică-tu a fost dizident, noi n-avem de-a face cu tine.” Vocile înfierau. Ușile-i erau trântite. Viața de până la mine i-a fost în același ritm înterupt de piedici ale unui regim bolnav, cu metastaze. Dar tatăl meu își ținea busola mereu cu nordul înainte, oricât de tare ar fi tras de el vreun pol magnetic mai viclean.

A muncit apoi o viață-ntreagă și nu s-ar fi oprit alte trei. Tata nu-și găsea loc, când nu muncea. Răgazul ar fi fost un moft. A-ntors spatele bocancului brutal și s-a-necat în muncă mută.

Până într-o zi când telefonul a sunat strident. Internat la urgențe în urma unui accident vascular grav, zăcea într-o comă perfidă. Și-a revenit cât să îmi spună: eu n-o sa mor acum de tot. Mor doar ca tată pentru tine. Ce o să vezi mă va slăbi și nu va rămâne decât un om debil, care și-a trăit demult puterea și revolta. Acolo îți rămân tată în veci. De acum, aici, sunt doar un pacient. Să nu mai vii, să nu mă vezi așa.

[Foto via Kirstene Tew]