Monica mea

monica

– Daaa, plesneau teii de parfum, că abia puteai să-ți ții capul limpede, era vară, așa e, șopti vorbele cu gust de lapte cald cu miere. Se întorse pe jumătate către mine, atât cât putea și continuă: Mai ții minte? Duzii erau cocoșați de se rugau de noi să îi descătușăm de sub povară. Era pe jos covor vinețiu de câte căzuseră și înmuiaseră cărarea care scurta drumul spre biserică…

Îmi scuturasem ușor capul cât să-mi pice o șuviță groasă de păr peste față și să-mi ascundă ochii înecați.

– Mai știi?, mă-ntrebă din nou Monica mea, cu dor dulceag de un capitol care fusese, știam bine, recitit din nou și din nou, pentru a ține vie o felie de viață, cum n-avea să mai fie niciodată.

Să-i fi răspuns acum, mi se părea un soi de sacrilegiu. Monicăi îi deveniseră multe amintiri icoane către care se-ntorcea adesea. La fel și mie. Era altarul ei tainic. Și al meu. Nu era de-mpărțit, cu nimeni și nimic.

Când eram copii, ne întreceam în cine are visele mai colorate și mai întortocheate. Și-acum Monica visează cum n-are ea curajul să înșire în poveste. În visele ei, Monica merge pe ape de cer și nori, stelele cresc în iarbă, copacii au ancore în loc de rădăcini, aleargă desculță prin spice de aur și noaptea acoperă lumea cu plapumă de vise pe care ceilalți oameni n-au îndrazneala să le cheme.

Monica mea n-a mai avut vreme să le trăiască aievea. Le coase în vise, în vise vii, și nu povești, și nicidecum dram născocite, ci vii, așa cum curg în somnul ei. Și mi le deapănă seară de seară aproape.

– Mai ții minte, tu? Zi, ții?, se răsucește din nou pe jumătate în scaunul cu rotile.

Mi se-nnoadă gândurile brute în cap, cuvintele amorfe n-au îndrăzneală să iasă slobode. De sus de pe culmea dealului, privim cețos în vale, înspre sat.

– Șșșș…auzi? De-aici se-aude toaca cel mai limpede. Apoi, surâde slab și-nchide ochii, ca s-o audă ea pe toată.

N-am să izbutesc niciodată să ghicesc cum face ea de află tămăduire celor din jurul ei, mai aprig decât sieși. Găsește mereu nespusele din umbrele ochilor oamenilor care-i încearcă suferința, când o văd. Monica mea-i unge de leac. Uită de tot, îi drege pe ei, pe ea se află ultima. Lasă, ei nu știu încă, zice mereu. Scânteia e-năuntru cuibărită, dar ei nu știu.

– Aici sus e curat, știi? În vale lucrurile se amestecă, pe când aici, aerul e verde și curat. Vin aici ca spre mâine, spre înainte. Las valea pe ieri sau alaltăieri. Draga mea, dragă, știi ce mă doare cel mai tare?

Clipesc că nu.

– N-am un acum. N-am decât visele, dar atunci dorm. N-am un acum. Știi?

 

[Frântură din povestea mea  cu M. adevărată. Fotografia aparține Monicăi. Bucuria de a o avea pe Monica mea, e-a mea.]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: