Trei zile

fog

– Așa e, bate soarele la ora asta. Să las storurile? E mai bine așa?, mă-ntrebă în timp ce făcea deja toate mișcările astea. E mai liniște acum, doctorii au terminat vizitele. Putem să stăm de vorbă în liniște sau dacă nu, putem să ne odihnim în continuare. Eu n-am somn. De-asta mă tot plimb. Vrei un pahar cu apă?

Când am dat să răspund, am băgat de seamă că gura mi-era atât de uscată că nu ieșea nici un sunet. Aveam impresia că buzele sunt cusute. Bătrâna s-a apropiat de masa pe care era o carafă cu apă. Mi-a turnat un pahar și mi l-a dat fără să mă mai întrebe nimic. Am întins mâna stângă după el și, găseam ciudat, dar pe dreapta nu mi-o puteam clinti. Când mi-a coborât ochii, am văzut că era legată într-o atelă și cam vineție. Am băut închizând ochii. Întrebările mi se năclăiseră în cap și le amânam.

– E o minune că am fost salvați, continuă bătrâna. Doar patru oameni am scăpat cu viață, autobuzul a alunecat cu totul în prăpastie sub pod. Pe noi ne-au scos când încă se mai ținea sus pe buza prăpastiei. Se uită la mine micșorându-și ochii și clipind des. Tu nu știi unde ești, nu? Și ce ți s-a-ntâmplat…

Probabil am clipit în semn că nu, că-și luă ochii apoi dând din cap că înțelege. Chipul ei avea o familiaritate subtilă. Cumva mai văzusem chipul acela și nu demult. Ce mi se părea ireal era ușurimea cu care se mișca. Eu îi dădeam peste șaptezeci și ceva de ani, dar când începea să se miște prin cameră, nu părea că are mai mult de douăzeci. Ochii vii și agilitatea trupului ei păreau că aparțin altcuiva. Doar pielea înghesuită în pliuri mărunte și părul complet încărunțit prins într-un coc pe ceafă, păreau să-i dea vârsta înaintată. Se așeză preț de o clipă pe patul ei și împinse pătura într-o parte, parcă voia să se întindă, apoi cu un gest brusc se ridică din nou. Se vedea că nu are stare deloc, după cum și spusese de altfel.

– Mda, eu am scăpat pentru că scaunul tău s-a blocat în cădere și m-a ferit pe mine…știi că stăteam în spatele tău… În schimb pe tine te-a izbit fără milă.

Mi-am coborât privirea atunci spre picioare. Unul era imobilizat, iar celălat la fel de vânat precum mâna dreaptă. Când am simțit că îmi mișc degetele de la ambele picioare, mi s-au înecat ochii în lacrimi. Așadar erau doar pagube care se puteau repara… Probabil citindu-mi emoția care-mi copleșise orice altă reacție, continuă.

– Tu ești bine, stai fără griji. Ți-am zis, doar patru am scăpat. Dimineață ne-au zis că au reușit abia acum să îi scoată pe ceilalți paisprezece. Eu sunt, în mod miraculos aproape neatinsă, uite, am doar trei vânătăi, dar au zis că mă țin aici încă vreo două-trei zile sub observație să nu cumva să am ceva traumatisme interne… mă rog… eu mă simt foarte bine. Bine că te-ai trezit, dormi de mai bine de o noapte și-o zi.

Mă străduiam să-mi țin pleoapele deschise. Ce auzeam părea halucinant și mă alunecam voit în somn din nou numai ca să amân mai mult trezirea mea cu totul. Eram totuși întreagă, de reparat aveam să mă repar curând, n-aveam îndoieli, chiar dacă știam că va mai dura. Am închis ochii silindu-mă să-mi reamintesc prin ce-am trecut, dar nu-mi apăreau în minte decât lumini incandescente amestecate cu sunete pe care mi-era greu să le disting. Toate s-au scurs într-o toropeală. Nu știu când am alunecat în vis. Când am deschis ochii, asistenta schimba perfuzia. Îmi zâmbi.

– Cum te simți, Tania?, mă-ntrebă apropiindu-se de mine.

– Bine… cred că bine. Dar nu știu… Aveam din nou gura uscată. Nu, n-am putut continua.

– Stai liniștită. Ești bine. Părinții tăi sunt afară. Ai suferit un accident. Își plecă ochii. După o pauză continuă: ești singurul supraviețuitor, ceilalți au murit pe loc. Ai fost în comă trei zile.

Îmi așeză perna mai bine la spate, îmi dădu o șuviță de păr după ureche, zâmbind, apoi ieși din salon.

 

[Foto © Mihai Ilie]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: