Când vocea mea

sun

Când vocea mea n-a mai împins silabele mut înainte,

când aripile gândurilor au ales pe rând să zacă

inerte în fracturi închise,

când tot de ce ți-e frică s-a întrupat în monstru hâd care

a ros meticulos din prada pură, ludă,

ai înțeles că tot ce ai visat s-a fărâmat în praf zeflemitor

care-a umplut ungherele naiv deschise.

 

Și tot atunci cu voluptate ai tot ucis prunci de speranță vie

care-ncolțeau în bulgări de țărână, făcându-l pentru totdeauna așternut.

 

Când vocea mea s-a stins de-atâta cale lungă în hăuri surde

când ți-ai urlat tăcerea cu foame și ai lăsat s-ajungă

să clatine-n rărunchii adânc ascunși,

toate așezămintele de suflet, toate firescurile lumii

s-au răsturnat în ordine divin născută și-au tăcut.

 

Abia atunci când cerurile care se deschid o dată

și-aruncă raza cea mai lungă în pământul reavăn

trezind ființe vii uitate din vieți moarte-adormite,

ai înțeles că nu e loc decât de sacru,

căci taina nu va fi să fie dezvrăjită pururi.

[Foto via Tori Evans]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s