Tărâmul viu (I)

de-a v-ati ascunselea

– Uuunuu, doooi, treei, paatruu, cinci, zece, douăzeci, treizeci, paaa..zeci, cinzeci, șai…, șaptezeeci, obzzz…nouăzz…suuuutaaa! Cine nu e gata îl iau cu lopataaa!, lungi silabele Mina, savurându-și victoria. Avea aproape șase ani și își dorea cu râvnă să numere mai repede și neapărat înaintea lui Filip, care avea cu un an mai mult. Simțeau că erau stăpânii pământului deja. Mina voia să prindă repede numărătoarea ca să-i lase puțin timp de ascunziș, iar ea să apuce un strop cu coada ochiului să-i găsească repede cotlonul în care se furișa pitit de ochii ei.

Cu puțin înainte de a sfârși din numărat, își roti ochii pe sub mâna cu care se sprijinea de copac, ca să fure pe nevăzute din mișcările lui Filip. Alegea mereu să se pună la nucul din spatele casei, acolo unde începea dealul să urce spre pădure. De-acolo putea să-l păcălească pe Filip, fără ca el s-o știe. Nucul făcea umbră groasă și, de bâtrân ce era, îi ajungeau unele crengi până jos, așa că o acoperea destul de bine, cât să nu fie văzută când trișa. Sigur, de dragul jocului. Sub nuc, se simțea ca ținută-n brațe, iar bunicul chiar așa le spusese că fac copacii când îmbătrânesc, își coboară coroana din cer, iar când îmbrățișează oamenii, le dăruiesc o bucată din el.

– Te găseeeesc! Nu scapi tu nepriiiins, ia să vezi!, lălăi Mina în timp ce se ducea glonț către șopron, unde-l zărise pe Filip că se furișase. Mina nu intra în șopron niciodată. Îi părea că întunericul de-acolo o-nghite, iar ea nu-și putea închipui cum e în burta întunericului, așa că-l trimitea numai pe Filip, dacă era nevoie de ceva de-acolo. Mai știa că el se ascunde dinadins acolo, ca să-i facă-n ciudă. Acesta, de cum intră, se-mpiedică și se rostogoli până se lovi ușor cu capul de ceva tare. Își frecă fruntea să-nmoaie cucuiul care avea să crească curând, iar când se dezmetici îi căzură ochii pe un lanț de chei lucioase de-i luau ochii. În viața lui nu văzuse așa ceva. Tot ce era adunat prin șopron erau numai vechituri, ruginite, prăfuite, vechi de pe vremea când nici nu erau oameni, își închiuia el, într-atât de bâtrâne-i păreau. Iar acum îi strălucea-n față minunăția asta de chei de parcă aveau lumină pe dinăuntru. Se apropie cu teamă de legătura de chei și o ridică. Prinseseră acum și mai multă strălucire. Le vârî în buzunar și căută să se ascundă, să nu-l găsească Mina.

– Aaaa-ha! Te-am prins! Te-am prins! Poți să zbori, să fugi, să pieri, că de mine tot nu scapi, ochi la spate am și văd, nor și zbor și tot ce-mi ceri, cânta Mina necăjindu-l. Filip se posomorî și ieși leneș din șopron. La el ținea jocul atât de puțin. Mina mereu câștiga. Filip nu se prindea niciodată că pe el îl punea Mina să numere la stâlpul gardului, de unde îi putea vedea orice mișcare, iar ea-și alegea cele mai tainice locuri, în care el niciodată n-o ghicea.

Acum era rândul lui, așa că se duse agale către gard și începu numărătoarea… unu… doi… foarte molcom, cântărind literele, pentru că așa îi spusese Mina, să nu se grăbească.

De cum auzi ”șase…șapte…”, Mina țâșni către foișor, acolo sus soarele era acasă, iar ea iubea lumina. Îi mai plăcea și că la ora aceea, locul în care se odihneau razele, făcea să pară că se forma un alt soare mai mic, o sferă înroșită care orbea preț de veun ceas pe oricine privea înspre foișor, așa că nici nu se străduia prea tare să se ascundă. Doar urca repede și se amuza de Filip care bâjbâia pe jos. Lui nu-i venea ușor s-o caute în pod sau în foișor, sau prin copaci, pe unde se-ascundea mai mereu Mina, pentru că i se-nvârtejea pământul sub el și i se făcea rău de înălțime.

De cum puse pasul pe ultima treaptă, Mina se prăvăli în culcușul pe care și-l făcuse special acolo din paie și o pătură veche. Mai împletise între timp și-un cuib la care chemase toată primăvara guguștiuci, iar acum dorința i se împlinise. De câteva zile o turturea îi dădea târcoale și adusese rând pe rând vreascuri și fire de paie. Era semn bun, avea să-și facă casă acolo. Se tolăni mai bine pe pătură și aștepta amuzată să o găsească Filip abia după mai bine de-un ceas. Când însă își întinse piciorul stâng spre una dintre grinzile de lemn, îi alunecară ochii pe ceva care licărea. Se ridică într-o rână să-l vadă mai bine. Un lacăt. Jumătate de toartă era ruginită, dar nu de tot, dar restul părea ca nou, sclipind tare acum în razele îmbelșugate. Ce-o fi cu asta aici? Ieri nu era, își zise Mina, furată de ciudățenia asta. Și ce treabă are un lacăt aici? Las’ că văd eu ce fac cu el, și îl strecură în buzunar.

Nici unul nu ghicea încă cum aveau să li se sucească visele, numărătorile, gândurile, ghicitorile.

 

 [Primul fragment dintr-o poveste în cinci părți. Va urma.]

[Foto via Maria Castillo]

 


One response to “Tărâmul viu (I)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: