Tărâmul viu (II)

copil

– E a mea!

– Ba a mea!

– Eu n-am mâncat decât două, tu patru.

– Ba e a mea!, plesni Mina plăcinta care rămăsese pe farfurie, încât se zdrobi de tot. Acum e a ta. Ha! Arată ca o pătlăgică storcită. Pufni în râs și mai tare.

Filip se uita cu jind la plăcintă, dar nu reușea să-și rupă pofta de mândrie. Până la urmă-și călcă peste inimă și-o mâncă, așa sleită.

Dada Dida îi privi înduioșată. Ar fi vrut să-i dojenească, dar știa ea bine că vremea trece clipind, și n-avea ea să se mai întâlnească cu ciondănelile lor o viață, așa că-și văzu de curățat ceapa în continuare. Nici ea nu știa dacă ochii i se umeziră din pricina cepei sau a goanei cu care alerga timpul năuc de-i făcuse copiii mari. Îngrijea de ei de când aveau abia un an, când îi lăsase soră-sa în grijă, pentru că picase bolnavă la pat. Erau ai ei, și-și stăpânea greu dragul, așa că se lăsă în voia lacrimilor. Oricum ei nu se prindeau, doar Dada curăța ceapă.

– Dadida, mai vreau una, zise Filip molfăind felia de plăcintă cofleșită.

– Mai face Dadida, mai face, dar mai pe seară. Acu’ tre’ să văd de coșcogeamite cocoș… Hai, voi mai zbenguiți-vă p-afară înc-un pic.

Dadida îi spuneau dadei, de când erau mici. Pentru că se bâlbâiau atunci în așa nume rostogolit, amândoi au ajuns să-i zică simplu Dadida și se hlizeau cântându-i numele de cele mai multe ori: dam-da-di-dam…dam-da-di-dam…dadada…dididi…dododo… Apoi, o ștergeau repede să nu prindă o smotoceală, așa, pe furate.

Filip se ridică și se duse-n cămară să-și toarne o cană cu lapte. Mina se furișă pe loc la urechea Dadei și-i șopti:

– Dadida, am găsit o comoară, știi? Da’ nu mă spui lui Filip, că vreau să ți-o arăt ție mai întâi. Și e a mea. Promiți? Promite-mi, că altfel nu zic o vorbă.

– Hai, că nu zic nimic. Ia, ce-i?, zice Dadida ridicându-se anevoie de pe scaun.

– Așa, hai! Ia să vezi! Când ne jucam v-ați ascunselea, să vezi Dadidă peste ce-am dat! M-am lovit un pic, să nu mă cerți. Uite, am acoperit cu părul cucuiul ăsta și nu se vede. Las’ că-mi trece mie zbenghiul repede. Nu-i bai mare. Da’ ia fii tu atenta aici. Ia, ce comoară am! Și Mina desfăcu cu mândrie și ochi bulbucați legătura de chei. Eeeeeeehhh?, se-nfoi de plăcere Mina. Ia, tu, ce strălucesc! Și să vezi ce…

Chiar în clipa aceea, Filip ieși din cămară cu cana de lapte. Mina își înghiți cuvintele.

– Lasă acum, pe mai târziu. Și îndesă cheile adânc în buzunar, de frică să nu strălucească prea tare de-acolo și să se dea de gol. Apoi, o șterse fuga afară și se îndreptă către scara ce urca în pod.

Filip băgă de seamă repezeala Minei, dar își văzu de treabă și-și termină de băut laptele încet. Avea de gând s-o aștepte pe Mina să plece și să-i dezvăluie Dadei o taină. Imediat ce se simți în siguranță și-o văzu pe fereastră pe Mina urcând în pod, se apropie de Dada și-i șopti:

– Dadidă, ai o țâr’ de vreme și pentru mine? Uite curăț lângă tine ceapă, vrei?

– Hai, copile, șezi. Ia de-mi zice, zâmbi Dada complice.

– Dadidă, eu cred că pe-aici e-ngropată o comoară. Șșșșșșșșș…..Uite peste ce-am dat eu în foișor. N-o să-ți crezi ochilor, dacă-ți zic. Și scoase cu băgare de seamă din buzunar lacătul, uitându-se încă o dată în jur să nu cumva sa vină hoața de soră-sa și să-l vadă. Sus în foișor l-am găsit. Zi tu, Dadidă, nu-i așa că n-ai mai văzut așa lacăt cu lumină pe dinăuntru? Da’ n-are cheie. Mi-e ciudă că n-are cheie. Eu cum o să văd pe unde vine lumina asta. Parc-a-nghițit un soare. Zi tu, nu?

Dadida păru un pic încurcată. Mai devreme crezuse că-l văzu pe Filip strecurându-se în șopron, iar pe Mina cocoțată în foișor. Nici nu pricepea cum de se petrecură toate astea, când știa limpede că Filip fugea ca ars de înălțimi, iar Mina nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de șopron. Dacă o timitea cu treabă acolo, hoața de ea găsea o cale și-l trimitea pe Filip de-i făcea mereu treaba în locu ei. Până și noaptea mai lăsa lumina de veghe o vreme până ce adormea, ca să n-o sperie întunericul. Cine știe ce le-o trece prin cap, își zise-n sinea ei? În ultima vreme erau mai mereu puși pe șotii. Dar n-apucă să zică nimic, că Filip și tâșni afară și-o luă la fugă către dealul din spatele casei.

– Doamne, da’ copiii ăștia și-or sucit mințile-ntre ei, ș-alta nu!, bombăni ca pentru ea Dadida, în timp ce se punea din nou pe treabă.

(va urma)

 

[Foto © Wen Nag]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: