Ilie

cetatile ponorului

 

În după-amiaza aceea seacă de august, s-a hotărât să urce pâna sus la Moș Pavel. Nu mai plouase de vreo trei luni și pe cât de uscată îi era vara, pe atât de înecate îi erau și mintea și sufletul într-o apă mâloasă. Se biciuia cu gânduri grele care-i trăgeau în jos colțurile ochilor și-i poceau chipul. Trecuse mai bine de jumătate de an, de când Ilie nu-și mai găsea făgașul, mintea nu-i mai deșira gânduri închegate, iar inima i se posmăgise ca o prună uscată.

Moș Pavel nu mai cobora de mulți ani. Nu-l mai ajutau picioarele, nici ochii. Nu-și mai găsea drum către oamenii din sat și nici rost să-și afle treabă printre ei. Îl mai chemaseră, cât era în putere, pe la sărbători, să vină să se așeze lângă soba mare din casa părintelui și să-nvie de demult povești aievea, pe care le trăise Moș Pavel la vremea lui. Venea atunci cu drag de țâncii ăia mici care-l trăgeau de barbă și se jucau cu pipa lui și nu se săturau de povești: încă una, moșule, mai zi-ne încă una și stăm cuminți. Le zicea, cum de nu, iar ei tot drăcușori erau și se hârjoneau în brațele bătrâne ale moșului.

Dar Moș Pavel avea povești și pentru oameni mari. Până și părintele din sat, tânăr mult față de Moș Pavel, se uita de tot în ascultare când vorbea moșul, de parcă înțelepciunea își făcuse sălaș în sufletul lui cu trei vieți înainte și acolo avea să rămână și după ce nu mai avea să fie. Pogora saci de vorbe chibzuite și le deschidea oamenilor ochii ca să pună capăt necazurilor și să-și orânduiască drumul mai departe cum le-o fi mai bine.

De când Moș Pavel a hotărît că i-a venit vremea să se retragă sus, la răscrucea dintre Drumul Morii și Valea cu Stupi, tot satul se mohorâse. Avea chilia lui săpată pe jumătate într-o grotă scobită de apă în munte și pe jumătate ridicată cu lemne aduse de el din vale. Urcau cu schimbul ca să-i mai aducă de-ale gurii, dar oamenii îi duceau un dor apus.

Ilie și-a pus în grabă o haină groasă, că șfichiuia deja vântul de ieri, o pâine și-o butelcă cu apă, toporul, chibrituri și ceva mere uscate. La piept și-a pus într-un sac de pânză aspră o cruce de lemn mâncată de cari, de veche ce era, primită de la tată-su, Eremia. Și-a săltat traista și a pornit pe povârniș pe cărarea din spatele brazilor bătrâni, care urca pieptiș către coliba moșului. Mai era o altă potecă, mai lungă, dar focul îl ardea așa de tare, că voia să o ia în sus cât mai drept și cât mai iute, să-și curme odată baiul din suflet și să-și găsească împăcare.

Dupa vreun ceas de mers, pe drumul abrupt, se prindea de rădăcini, ca să se tragă-n sus. Tăia frunzișul care-l orbea ca pe năluci care îl năpădeau îndrăcite. Se uita pieziș la ele și își făcea loc îndârjit. Îl plezneau crengi ude de la ploaia care începuse mărunt și care era hotărâtă să țină. Nu-l ajuta. Fiecare strop îi fărâmița gândurile în cioburi, că abia putea să și le mai recunoască, atunci când se zdrobeau de tot. Nu s-a oprit nici o clipă. S-a opintit de multe ori. Ud, cu buricele degetelor zdrelite, se târa.

A ajuns la Moș Pavel când noaptea se făcuse tăciune, de credea că nu mai e pe tărâmul de pe care pornise, că trecuse în lumile de dincolo, unde își închipuia că așa avea să-și răscumpere vina. S-a proptit în ușa moșului cu tot trupul, căutându-și glasul sugrumat de respirația rărită de urcuș și căutare trudită. Mâinile îi erau sleite, picioarele schimonosite sub el, de cum se prăbușise pe prispă. Cu coada toporului se căznea să bată în ușă. Dar ușa rămânea mută. L-a strigat pe moș de câteva ori înăbușit. Coliba rămânea cu totul fără suflare. S-a cufundat în neputință și-n somn gros.

Nu mai ploua când și-a crăpat ochii sub soarele care îi împingea pleoapele-n sus. Preț de o clipă nu recunoscu locul în care se afla. Cu o mână sprijinită de-un ciot, s-a ridicat într-o rână. Pădurea îngâna freamăt de dimineață. A mai stat, trăgând nădejde că Moș Pavel s-o întoarce de pe unde a plecat. Poate a plecat să nu mai vină, se gândea în timp ce se pusese pe drum înapoi. Știa un limpeziș mai jos pe la jumătate, așa că o luase acum pe altă cărare, cu poteci mai cumpătate.

Porni domol, cu pași apăsați. Umbrele de printre copaci îi păreau acum îngeri eterici și nu năluci turbate. Cobora sprinten deja și se simțea ușor ca gândul unui prunc. Când a ajuns la luminiș, văzu că-i lipsește traista. Pesemne că o uitase sus. S-a întins pe iarbă și a luat în brațe cerul. S-a dus din nou în alte lumi, în care parcă apărea Moș Pavel sau parcă nu. De ce s-o fi împovărat de-atâta vină? Nici el nu mai știa. Doar Moșul îi zicea de-atâtea ori că viața-i plămadită de fiecare cum o ști. Drept să se țină, cu el, nu cu altcineva. Și las’ că Dumnezeu vede El mai apoi. S-a lăsat slobod în voia visului să-l ducă unde-o vrea. Pe repeziș, la vale, acasă, înapoi.

Știa ce-avea să facă acum. O să-l cheme pe părintele din satul de la vale-n jos, să vină și să-i facă slujbă creștinește, cum se cuvine. N-o să mai asculte de gura oamenilor cu suflete chirchite, care-i otrăviseră toate gândurile și-i încurcaseră sufletul. Și el se scofâlcise ca ei, când i-a ascultat de-a îngropat-o pe mamă-sa fără slujbă, că ziceau oamenii că cine-și curmă singur viața, ducă-se să și-o caute pe lumea ailaltă întunecată. Iar el, cucernic și orbit i-a ascultat. De-atunci pace n-a mai avut, nici un vis nu i-a mai fost tihnit pentru că nopțile i le înveninau năravul oamenilor din sat. Iar ea săraca, când s-a dus, s-a dus nu de urât de viață bună, ci s-a gândit să-i lase viața lină mai departe lui Ilie și lui tată-su, și nu să-i încovoaie cu grija ei, oloagă de la gât în jos, fără scăpare.

Și-a pus în cap că viața e a lui și nu a altora, iar de va hotărî că Mina merită o slujbă creștinească-n toată firea, el i-o va da. În ciuda tuturor. Că Dumnezeu nu trage cu suflete la țintă, că de s-o nimeri, atunci e Rai, iar de nu, beznă adâncă.

A coborât senin și limpezit. Și-a rânduit de toate ce avea nevoie. Și-a spus și hotărârea. Și n-au decât să zică unii ce or vrea. S-a pus pe treabă pașnic, chibzuit. Și-așa avea să fie ziua aceea.

 [Foto © Alexandra Mureșan]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: