– Cu duh grăia, fată frumoasă, așa-i cum îți spui. Pe-atunci și eu eram tânără de plesnea pielea pe mine, iar tălpile nu-mi stăteau locului o clipă. Dar veneam, fata mea, veneam des de ne-adunam, ia să vezi, așa din senin în jurul lui Moș Gruia. Nu vorbea așa, ca noi, ori ca alți oameni. Parcă tăvălea mai întâi vorbele-n miere și ne-mbrăca apoi pe noi în straie de aur. Iar poveștile nu se mai sfârșeau. Ședeam adunați ghem în jurul moșului și nu ne dezlipeam ochii de la el, ca nu cumva să piară între două clipiri. Îți spun eu, Călina, fată dragă, că Moș Gruia părea uneori rupt din ceruri, iar nu om făcut din carne și din oase.

Călina se prelinse de-a lungul laviței cât mai aproape de Maica Efimia cu ușurimea cu care alunecase în povestea măicuței. Mereu când o asculta, uita de tot și de toate, noaptea se făcea zi, iar ziua noapte, vremea uita de nimicuri și se-ntorcea la ea acasă atunci demult când clipele nu erau urmate de altele, ci era doar timp mult și fără de sfârșit. Abia mult târziu vara se-așeza rânduit după iarnă și nu oboseau niciodată să se urmeze una pe cealaltă. Așa zisese Moș Gruia demult, așa trebuia că fusese pe când ea nici nu era pe lume. Oricum se-nciuda că ei îi era dat să trăiască vremuri de-astea repezi și nu dintr-acelea nesfârșite în care basmele erau aievea. Și se mai înciuda că n-apucase și ea pe Moș Gruia, că toți oamenii vorbeau de el ca de-un izvor de povești nemaiauzite, cu fete păzite de rele de fir roș-alb împletit, cu caii lui Sân-Toader care frânge lanțuri de lumi ferecate, șoimani care abat grindina, pâmânturi care-nghit vietăți și ceruri care se deschid și lasă soarele să-ncece pământ în lumină dumnezeiască.

Se-nghesui și mai mult lângă măicuță, își dădu cozile împletite pe spate ca să nu-i acopere urechile și să prindă toate vorbele și-și ridică ochii peste care spâncenele așezau semne de întrebare, cum că nu se clintea. Ochi și urechi. Nu mai avea vârsta țâncilor din sat, dar asta n-o-mpiedica pe Călina să soarbă mai rău ca drăcușorii ăia fără astâmpăr toate vorbele Maicii Efimia. Nu mai erau multe bâtrâne-n sat care să zică poveștile așa cum le zicea ea. Călina n-avea îndoială că furase duh de spus povești de la Moș Gruia. O dată-i zisese că nu o chema Efimia, dar că așa-i zisese Moșul, ascultându-i cântecele și-i dăduse numele ăsta. Grai dulce, îi zisese că-nseamnă, iar ea și-l și uită pe-al ei și de-atunci așa rămase zisă.

– Da, fată dragă, așa-i cum îți zic. Pfui, da’ cald îi, maică. Demult n-o mai fost așa. Doară ce se ținură zmeii de-alergat zânele măiastrele, că nu fu zi de vară încă. Supărați or mai fi de-anul ăsta nu stătură o clipă. Aprigă furtună ce s-o vărsa peste noi dup-așa căldură, ia să vezi, dar nu acuș, Călină dragă, mai încolo. De la miazăzi e cer senin și vântu-i cald. O s-avem ceruri deschise, Călină. Așa-i cum îți spun. Pe când eram ca tine, numa’ ce era să nu mă mai întorc pe tărâm știut, acas’, iar în noaptea de trecură ielele, de nu se-auzea cânt de cuc, cât îi noaptea de neagră, ia că m-am furișat din casă afară, de n-o știut nici tătâne-miu, nici nime’. Ș-apoi m-am dus după scânteie de focuri adânc tot în codru, până ce le-am găsit dănțuind în cămăși de borangic, cu cununi de grâu pe cap. Și m-au luat de m-au învârtejit, mințile mi le-au vrăjit. Iar eu nu știu zi de noapte, zori de zi când se făcură, lung întinsă mă găsiră, cu ochi goi, mută de gură, nu mă întorceam defel, din tărâm de basm aievea, trăit viu, fierbinte, aprins, nor de-uitare nu-i de stins, doar cu mine când m-oi duce dincolo de viața asta, pân-atunci poveste țes, ia să prinzi, fată frumoasă, drag de tot, de ele, măiestrele. Grijă să ai, Călină dragă, lasă susur, voce blândă să curgă pe lângă tine, ochii să-i ferești de focuri, iară noaptea las-o-n beznă. Șezi pe prispă doar și dormi, lasă codrul, că te fură. Du-te acum tu sănătoasă, du-te de te-ntoarce-acasă. Apoi, iar de-o fi să fie, ie eu ți-oi împleti, ca să-ți fac cărarea-ntinsă, drumul să îți fie neted, pe orice tărâm apuci, nu te-ntoarce, să te duci, de ți-e locul printre ele.

Călina amuțise pe de-a-ntregul. Nu părea că respiră sau că atinge pământul. Zgâltâită ușor de maică, izbuti anevoie să clipească și să-și revină în suflare. O-mbrățisă pe măicuță și legă mai bine marama pe cap și în jurul gâtului și-i șopti noapte bună. Cu pas rar se-ndreptă apoi către casă. Adia un vânt fragil dinspre vale, așa cum îi spusese Maica Efimia. Urcă poteca de pe lângă troiță, se opri preț de-o clipă la fântână cât să umple un ulcior și grăbi pasul. Cu siguranță, că tată-su avea să se frământe că era ceas târziu.

N-avea somn, iar luna plină umplea odaia cu argint. Se foi în așternut o vreme fără chip s-adoarmă. Așa că se sculă și-și propti bărbia de pervaz. Își aruncă ochii în întuneric. Era cald, așa că deshise fereastra cu gândul că parfumul teilor o vor îmbăta și va adormi mai lesne apoi. Pădurea forfotea. Se lăsă legănată de parfumul nopții și de zumzetul pe care nu-l auzea deslușit. Deschise și cealaltă fereastră să intre răcoarea mai bine. Foșnetul se preschimbă într-un murmur cântat. Lunecă dintr-o mișcare pe fereastră afară, ascuțindu-și auzul pe măsură ce pașii urmau singuri cărarea dinspre pădure. Întunericul acum se-ngroșa, însă licuricii-i vărsau câte puțin din lumina lunii pe potecă. Ajunse-n crâng și se lăsă purtată de cântec de vară, șoptit de pădure… A fost odată ca niciodată, lumină de lună, peste noapte bună, doar de Sânziene, cu vânt slab alene, cu ceruri deschise și iele aprinse, cu joc plin de jar, ce saltă în foc, cu poftă de joc, ce țes ziua ie, pânză purpurie, își țes vraja-n borangic, cu zor mare, răgaz mic, să lege inimi departe, să le cheme-acasă, să le toarne dor curat, să vină pe înserat, să cuprindă lună nouă, să curgă cu vârf de rouă, să pogoare cu noroc, peste suflete cu foc, și să coasă fir și iță, pe cunună de altiță, altă viață lasă-n spate, ia de vino și grăiește, leac bun de tămăduiește, an de an prin foc, prin noapte, lasă-n urmă, doruri coapte. Zână-leac de-i fi să fii, orice drag vei obloji. Saltă-n horă, hai frumoaso, saltă și vin degrab’ acasă. Haide și vino…

Trupul îi fu curpins de un tremur brusc. Iarba de sub ea era scăldată în rouă și-i ținuse pat bun, căci era mai grasă în locul acela pe care stătea ea. Părea încă noapte în crâng. Se ridică și se-ndreptă către cărarea care cobora spre biserică, așa ajungea cel mai repede acasă. Când ajunse însă la marginea pădurii, văzu că noaptea din codru se-mpletea cu amiaza mare de dincolo de ea. Țintuită locului privea năucită în spatele ei, unde noaptea cu lună plină o-mbrăca cu pelerină groasă, iar în fața ei soarele-i pârjolea chipul. De departe o vedea pe prispă pe Maica Efimia împletind ie. Auzi pierdut pe tată-su chemând-o. Privi din nou spre măicuță. Țesea ie, împăcată.

Luna o chema în plapuma adâncă. De-acum avea să mai vadă pe Maica Efimia și pe tată-su doar o dată în an, când noaptea se cununa cu ziua.

[Foto via Countess Sykora]