Sânzioana: Mi-s făcută Sânzioană, născută din ceruri sfinte, leac să dea, doruri alinte. Vârtej mă răsuce, sus-sus mă tot duce, ochii îmi văd și n-ar crede ce duh, hram ne poartă, ce drag, ce mirare? Ce-i gol și se umple? Ce-și cere-alinare? Tânjire-i pe-acolo, și drag de trăit. Și mintea mi-i sfredel și vrea să priceapă, dar cum îi cu visul, și cum e cu dorul? Zici bine, mă iartă, m-am înflăcărat. Oi pune cenușă pe focul stârnit, de vrerea-ți mi-o cere. Oi sta cumpătat. Să fug să m-ascund? Să tac necurmat?

Șoiman: Degrab’ m-am întors și îți zic: Ioană-ți rămân doară ție, în glas, în făptură, în orișice pas. Ioană, tu cheamă-mă, ș-am să îți vin, să-ți ies doar în cale, cu har și cu plin. Rămâne-mi Ioană doar nume cu tine, în el drag comoară de suflet, de cânt ce mai vine… Haide, povești să-mpletim, cunună sub lună să fim, a-tale-or fi toate, Ioană pe ele pecete-i. Nu de-alte-urechi, guri flămânde fi-vor grăite și coapte, ci iscusit frământate și-n noapte, de spiritul cheamă și cere, de versu-i cu dor și cu vrere.

Sânzioana: Nici eu nu știu, Doamne, cu știre, pe vers cine-a pus stăpânire. Mi-i muza febrilă, iar mâna cuminte, docilă și scrie, și curge cu miere în vrie. Mi-e frică s-o las să nu fugă, că umbre de vis, vers și vrajă, simțit-am-n-alt trai, iar nu ăsta, de-mi pune covor bun de rai.

Șoiman: Versul tău meșteșugit, cu al meu bun împletit, nuntă-n cer făcut-au iute, nu-i om, piatră să le mute. Raiul e al lor, nu plec, bun nectar încă să-nec, am de trebuință. Ce drag mi-i, ce bine! Tu drumul să nu dai. Îmi vine pe dat să-ți răspund la misivă, dar mă las vreme de-un pic în derivă, de îmbătare de vorbe cu har, care nu-i dubiu ca pun pe jar, obraz roș jucăuș de Ioană, de cumințit doar-n altar, în naos, ori strană.

Sânzioana: E răsfăț de Sânzioană, capul limpede nu-ți bate, ci leagă mai bine liană cu vers ce razbate. Mi-s poveștile-aburinde, pernă moale au nevoie c-altfel iată foc ce-aprinde. Hai ș-om pune rumeguș, cremene și iască arcuș, să ne cânte-n zori de zi, foc s-ațâțe iar de vii. Ș-acum să ne strecurăm agale, pe sub vise iar la vale…noapte bună?

Șoiman: Haide lasă-te în noapte, oi aluneca în șoapte, brațe te vor legăna, vise îți vor îngâna…noapteee buuunăă…

Sânzioana: Cu soarele-n sus, de-o suliță pus, ba pitit sub nori, ba ascuns în ceață, își uită deja bună dimineață și-și cere cu drag și dor presărat, și cântec și vers și surâs vinovat. Să priceapă ea, de-i e clară mintea, viața că te cere, vremea să ți-o fure și că slobod fi-vei doar la asfințit? Căci cuminte, eu promit a fi, dară grea tânjire mie îmi va fi. Fără îndoială, fi-va-mi așteptarea dulce, nu amară. Du-te că te cheamă, când te-ntorci grăbit, pune-o șoaptă-n poartă și un ciocănit. Ușa-ți voi deschide către lumi silfide. Ușă neatinsă de vreun ciocănit, șoaptă ne-adusă de vreun vânt vestit, ochi tânjiți în zarea goală, flori de lacrimi șad în poală. Fie-ți calea-ntinsă, cu falcăr-aprinsă, drag de nimenea, graba te cuprinde către ușa mea. Asta nu e dară decât biată punte, între glas din urmă ce l-am auzit, urcă sus în el, de-ți seamăn-a luntre sau uită de el.

Șoiman: Cum oare uitate-aș dară? Îmi întind răbdarea cât un cocoloș… Făcură sus salturi de lumină ambră, pe aripi de lung-așteptare, cu inima pungă, cu vremea prelungă, nimic nu-și găsea loc și stare. Versu-ți era fermecat, vorba-ți aurită, cum de n-oi pleca urechea la susur de vrere dorită? Ce să pricep eu din asta? Că dor se pieri pe fereastră? Sprintenă arcadă peste orice nor, era să ma sfâșiu de atâta dor! Și de-atunci încoa’ viața mă chema, trag nadejde chioară… nu te-oi supara, daca ăst ficior smintit, vine iar să cânte-n strună… dupa asfințit. Sânzioană… dor iubit. Ce-i dorul, tu, Sânzioană? E strop de pelină sau chip de lumină? E vânt buclucaș sau suflet trufaș? Cum să piară?! E-aci… și mă ține… of, drag Sânzioană…

Sânzioana: Mustrare-așa dulce, ce pune pe frământare cruce…mai vino-mi…mă-nfrupt… mă furară și locuri și vise, mă furară povești.

Șoiman: Păi, locuri cu oameni-povești eu n-ascult?

Sânzioana: Păi ele-s făcute să vină la viață când muzele-or râde de mine paiață, cerneala din toc de mi-s-ofili, le-oi scoate din umbră și le-oi povesti. Ca mâine-i cea ziua și-ncet pic de nod mi se pune, ce gâtuie slab și apos, glasul sfios mi-l apune.

Șoiman: Așa… chiar mai mult, și la mine. Ce-oi spune?! Mă calc peste mine într-una și vorbe nu-mi vin… chiar niciuna…

Sânzioana: Zic să fim cu noi și în firea lumii, lasă griji departe, sunt temeri deșarte. Vino-mi, și nu zăbovi! Și vino-mi cu tine! Așa să îmi fii!

[Foto © Eric Geidl]