– Șiiiiiiii?, întrebă nerăbdător Filip.

– Șiii… am fugit cât am putut eu de repede. Mai că voiam să am aripi, să zbor și să scap. Voiam să strig după ajutor, dar mi se-nnodase gâtul, știi tu cum e în vis, nu te auzi, zise Mina precipitat.

– Îhîmmm, mormăi abia auzit Filip. Șiiii?, continuă la fel de nerăbdător, dar vizibil mai necăjit că Mina nu întra în amănunte. De ce trebuia mereu să-i smulgă vorbele cu cleștele? În clipe ca acestea, se îmbufna că se răzgâia atâta, ținându-l pe el ca pe ghimpi.

– Șiii… abia pe urmăă… lungi silabele din nou Mina, privindu-l șiret. Îi plăcea curiozitatea asta nestăpânită a lui Filip. Abia pe urmă, am reușit să-mi trag sufletul și atunci am văzut ca prin ceață o poartă înaltă, uuuuuriaș de înaltă de fier. Eu eram cât un purice lângă ea și nici nu-ndrăzneam să-mi ridic privirea. Era așa de înaltă poarta asta și așa de frumoasă, că mă temeam că dacă ajung cu ochii până sus, puf! dispare până să mă dumiresc eu ce se-ntâmplă. Nu era nimic împrejur, dar din spatele ei ajungea la mine un fel de lumină verzuie care mă învelea ca o ceață. Pătrundea pe dedesubt, pe lângă balamale, dar ce m-a vrăjit era lumina care țâșnea cumva prin lacătul cu care era ferecată poarta.

Filip făcu ochii mari, în timp ce una dintre buze îi rămăsese flască din pricina uimirii. Își înghiți sec o silabă.

– Eh, continuă Mina, atunci te-ai furișat tu cu niște chei, o minunăție! Filip, tu m-asculți? Sau ce faci? Parcă ai ochii agățați în perete, iar gura ți-e căscată cât o șură. Ia vino-ți tu în fire, că nu-ți mai povestesc nimic, auzi? Eh, zic, atunci ai apărut tu, cu cheile astea strălucitoare, care-ți luminau drumul în întunericul de până la poartă. Numai că atunci când m-ai văzut ai scăpat cheile pe jos, iar eu nu știu, de zgomot cred, m-am trezit. Vezi, Filip, ce faci? Ai stricat visul, trânti Mina vorbele în moalele capului lui Filip, care înțepenise înmărmurit de ce auzea. Nici nu mai știa când nu era el de vină pentru ceva. Toate se spărgeau în capul lui, dar acum era parcă prea de tot. Păi, el era de vină de ce se-ntâmpla în vis? Și mai și pufnea, dându-și ochii peste cap. Când dădu să-și deznoade limba, Mina țâșni din nou ca o zvărlugă, lăsându-l cu ochii atârnați peste golul care se formase în căpița pe care șezuseră până atunci. Și iute sări peste uluci, luând-o la fugă spre poiană.

Să-i fure el visul… Păi, cum să-i fure el visul?

(va urma)

 [Foto via Vicki Horton]