Tărâmul viu (IV)

copil in leagan by Ellis Aveta

– Hai, Dadidă, ai isprăvit odată?, bătu Filip din picior. Nu mai am răbdare, Dadidă, nu mai am. Hai odată că eu nu mai apuc să-ți zic nimic. Și ia să vezi că acuș apare Mina iar și nu mai pot să suflu o vorbă. Hai!

– Da, măi copile, hai că mai am oleacă de dereticat. Hai mai stai un pic de vreme și vin.

– Nu, Dadidă, acu-i musai, tu nu pricepi? O să ne fure Mina timpul de la nas, când nici nu te prinzi. Tu crezi că n-o știu eu?

Dadida se-ndreptă de spate, lăsă mătura de-o parte și-și trase un scaun mai aproape de Filip. În bucătărie se lăsaseră acum umbre înmuiate încă în razele soarelui în amurg. Prin ferestruică, cădea mai întâi o perdea de raze pe vatră și apoi alunecau pe dușumeaua de lemn încălzind-o. Un alt fald de raze cădea acum pe capul lui Filip, răsfirându-se apoi în alte raze străvezii, dându-i impresia că e un arhanghel. Dadida se așeză acolo, îi plăceau urmele de lumină, parcă îmbrăcau cum nu se putea mai bine amestecul ăsta de taine în care se jucau copiii de o vreme încoace.

– Ia, zi, copile. Hai că-s numa’ ochi și urechi!

– Păi să vezi, am visat că o vedeam pe Mina alergând ca apucata. Nu știu de ce fugea așa, ori de cine îi era frică. Am încercat s-o ajung, dar mi-era greu, parcă mergea pe nori. Parcă-i mânca, nu alta! Când am reușit de-am prins-o din urmă, aproape că m-am împiedicat. Nu știu cum ajunsesem ca printr-un culoar la o poartă uriașă de fier, dar atât de uriașă, Dadidă… cât un munte de uriașă. Șiiiii… ei biiiine, prin ea… ieșea lumină fermecată. Știi? Era verde ca apa din iaz, și strălucitoare ca o nestemată, de-ți lua ochii. Numa’ că atunci când Mina-și aruncă ochii către mine, mi-or scăpat cheile, Dadidă, cu-așa un zgomot că ne speriarăm amândoi și ne-am trezit. Stăteam amândoi popândăi în capul oaselor în pat în miez de noapte la lumina lunii. Treji. Ne-am ridicat amândoi din pat apoi și am stat așa pe pervazul ferestrei o vreme. Mie mi-era rușine să-i zic că mă speriasem că eram amândoi în vis. Și cred că și ei, dar tăcea mâlc.

Dadida dădu din cap, privindu-l cu ochii tăvăliți prin miere, de-atâta drag. Vise, copilul meu, doar vise. Apoi se ridică și începu din nou să trebăluiască prin casă.

Vise?, își mormăi Dadida în gând. Mda… nu prea obișnuite. Ce-or fi pățit copiii ăștia, Doamne?

(va urma)

 

[Foto © Ellis Aveta]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s