Își amintea doar foarte slab cum din zorii cei mai zgârciți și p­ână în amurgul leneș, conacul era scăldat într-o baie de soare care poleia fiecare încăpere. Pe atunci, Zina nu avea niciodată răbdare să urce soarele prea sus pe cer că se și azvârlea din așternut ca să nu piardă lumina cea mai bună care învia totul în jur. Nu mai știa însă demult când o cortină groasă îi încleiase până și amintirile unei vieți vii.

În după-amiaza aceea, i se păru că ceasul se grăbește și bate de ora patru mai repede decât de obicei. Când scăpă globul de cristal pe pardoseala rece, crezu că se fărâmă în mii de cioburi și praf. Când însă se rostogoli fără gând să se oprească și văzu cum își caută singur drumul afară din încăpere, ocolind marginile pragurilor, sărind iute pe scări până în holul cel mare, porni fără șovăială după el. În globul de cristal își închipuia mereu că-și oglindește viața. N-o încânta că, atunci când se apleca, își vedea chip chircit în el, iar nu ce tot visa ea să-i strălucească. Urechile i se alungeau, nasul se țuguia, iar ochii i se bulbucau făcând-o să pară o creatură nemaivăzută. Mereu îl îndepărta cu un gest brusc, se îmbufna și-l punea de-o parte, nădăjduind că o dată și-o dată îi va arăta tot ce visa.

Întunericul îmbrăcă conacul în veșminte grele în câteva clipe fără ca Zina să-i dea atenție. Și el se grăbea, precum orologiul care bătuse ora patru înainte de vreme. De sus, din iatacul ei și până jos în vestibul, pluti după glob alunecând din zi în plină noapte. Abia când globul se-mbrăcă în mantie de lumină, Zina grăbi pasul după el să nu-l piardă din ochi. Întunericul o împingea afară.

Săltând pe trepte, globul părea viu, iar Zina mai mult ca oricând se-nsufleți, căci zidurile conacului îi erau acum parcă haină strâmtă. Pesemne că-și dormise viața mult prea multă vreme.

Închisese ochii și se lăsă călăuzită de incandescența globului care sfida tot întunericul vieții ei amorțite. Zina sălta de bucurie, iar curiozitatea o făcea să pulseze fără astâmpăr. Globul păru că se oprește o clipă să vadă dacă e urmărit în continuare de Zina, apoi își văzu liniștit de salturile printre firele înalte de iarbă. La marginea primului tufiș care deshidea aleea se opri. De data asta, Zina nu mai avu nici o îndoială. Globul se oprise și o aștepta. Nici Zina nu știu de ce simți nevoia să se uite în jur ca nu cumva să o vadă cineva. Apoi porni grăbită să nu piardă din ochi globul. Cele două tufișuri tunse în formă de cheia sol care încadrau aleea părură că-și unesc capetele formând un arc prin care Zina pătrunse în labirintul viu. Înaintă șovăielnic pentru că nu-și amintea vreodată ca grădina-labirint să semene cu ce vedea acum. Înăuntru lumina cădea dintr-un cer pe care Zina nu-l vedea. Nu pricepea nimic. Doar era noapte cînd intrase. Se sperie puțin și dădu să se întoarcă pe unde venise, dar acum arbuștii se încovoiaseră și formau scuturi care o împiedicau să iasă. Se răsuci înapoi și căută instinctiv globul. Cu siguranță avea să o conducă spre ieșire, dar când își întoarse privirea nimic nu mai semăna cu cărarea pe care pornise inițial. Zina se-nfricoșă de-a binelea acum. În spate nu era chip să găsească drumul, iar în față șovăia. Închise ochii și respiră adânc, golindu-se de gânduri, frici, neliniști. Când îi deschise iar, văzu copaci pictând cerul în verde cu frunzele. Îi închise la loc. Apoi, din nou, când îi deschise văzu stele aruncate de vântul jucăuș pe cer ca artificiile. Reluă jocul de câteva ori lâsându-se surprinsă de fiecare dată de spectacolul care i se așternea. Treptat, începu ea să-și închipuie cum avea să fie următorul tablou. O bucurie voluptoasă o îneca. Nu-i mai păsa de ieșire. Nici nu încercă să și-o închipuie. Pricepu acum că globul îi fusese călăuză. Îi aruncă o privire pe furiș. Acesta păru că se asigură pentru ultima oară că Zina era acum pe drumul ei și, cu un salt, sări în cer și îi fu stea. Închise ochii.

Zina știa acum că tot ce-avea să împletească-n gând cu ochii-nchiși avea să-i fie viață de-acum și pentru totdeauna. Porni cu ochii larg deschiși și lacomi să-i curgă viață înainte. Uită tot întunericul din urmă.

[Foto via Caitlin van Horn]