Demult încărunțise Dadida și se cocoșase. Privirea îi era cețoasă, iar de-auzit părea că nu aude. Sătenii se străduiau să mai aducă umbre de zâmbet pe chipul ei, dar degeaba. Dadida se cufunda în tăcere. Nu mai vorbea cu oamenii, își făcea treaba, se ducea la biserică, dar nu intra în vorbă cu nimeni, iar când oamenii încercau să-i zică ceva, dădea din cap o dată, de două ori, apoi se-ndepărta și se-ntorcea acasă. Nici nu mai știa de când casa era goală de Mina și de Filip. Se făcuseră nevăzuți, așa dintr-o dată. Mulți ani se așternuseră de-atunci. Nu s-a-mpăcat cu ea multă vreme. De fapt nu se-mpăcase niciodată. Ori de câte ori avea vreme, trăgea să doarmă. La început credea c-o lasă puterile și că-i vine sfârșitul. Că doar se știa vie și fără stare de-o viață. Apoi, începu să-i placă, dar nu știa de ce. Curând pricepu. Pe Mina și pe Filip îi regăsea în vise vii. Nici un vis nu se repeta, iar ei erau mai plini de-nsuflețire ca oricând. Vedea cum cresc și i se fac mari copiii, cum își trăiesc viețile cu poftă, cum îi tot ziceau că să stea liniștită că ei sunt bine, dar că doar pe tărâmul acela se vor mai vedea. Că nu visează și să-și amintească mereu că nu visează. Dadidă, îi spunea Mina, eu și cu Filip ne-am sucit. Așa, și amintirile și visele. Eu mi-s Filip, el îi Mina, după bunul nostru plac. Acu’ na! Că ne-am sucit cu totul. Da’ tu știi Dadidă cât belșug e-așa? Păi noi, na! C-am ajuns de ne știm gândurile pe viu Dadidă, pe viu. De-aia nu mai putem veni la tine-acolo. Acolo-i lume mică, or gândurile și visele sunt multe, mari. N-au loc acolo. Hai tu aici, de ne vezi, oricând ăi vrea.

Iar Dadida se ducea des. Mai mult dormea. Iar când se trezea, mai găsea păpuși făcute din pănuș de porumb, lăsate vraiște de Mina sau câte-o praștie aruncată-n drum, uitată de Filip. Le punea mereu în ordine, dar mai mereu când se trezea, găsea lucrușoarele împrăștiate, așa cum se jucau cu ea, pe tărâmul viu, aievea. În primul vis demult, se făcea că Filip se tot căznea din răsputeri să potrivească cheia-n lacătul luminat. Cu Mina lângă el, ținând de lacăt izbuti-n cele din urmă să vâre cheia-n broască, când pe loc fu inundată de-o lumină de smarald, atât de orbitoare încât crezu că nu va mai vedea nicicând. Dar nu făcu decât să se trezească brusc, fără spaimă. A-ha!, își zise-atunci demult. Sunt vii, sunt lângă mine. Își puse ochi de ceață pentru tot restul lumii, și greu zăvor tainei pe care o purta de-atunci adânc ascunsă. Și recăzu în somnul treaz.

.. sfârșit ..

[Foto © Elena Shumilova]