Dacă-mi lipesc obrajii de geam, o să mă vadă oare? Poate-mi fac și curaj să bat ușor cu degetele în timp ce trece, să m-audă… Ce ciudă mi-e! Dintre toți de ce-oi fi tocmai eu de nevăzut? Lia a plecat aseară, Vlad ieri dimineață… erau sfrijiți amândoi. Normal c-au plecat. Apoi mereu se face liniște, iar pe noi ne scoate Nina brusc la plimbare. Toată ziua zumzăie ocupată cu schimbatul cearceafurilor, cu verificatul termometrelor, cu tot felul de sticluțe colorate pe care le vântură cu un aer solemn, întotdeauna solemn. Nu-i alunecă nici un zâmbet din greșeală pe față. Nici când noi ne-nșirăm unul lâgă altul, soldați strașnici în uniformă de pijama, ne ținem respirația și-i cerșim măcar un strop de joacă, până când nările ni se umflă de râs și țâșnim în hohote. Ni-mic! Nina e de neclintit. Râde cu noi doar seara când ne citește povești dintr-alea fermecate cu copii care ajung prinți sau care găsesc comori pe te-miri-unde. Povești! Nici când îi pitim boneta și ne hârjonim, n-azvârle și ea un zâmbet, ceva.

În seara asta nu mă dezlipesc de geam. Odată și-odată tot m-o vedea. M-am săturat să-i văd pe toți plecând, iar mie să mi se turtească nasul pe geam tot așteptând. Și nu-i cinstit. Au plecat deja mulți din cei mici. Toți sfrijiți, la fel ca Lia și Vlad. Abia mai mișcau când se făceau nevăzuți. Ce moț or fi având mucoșii aștia mici, nu știu. Doar Horia e mai mare un pic decât mine, restul s-au dus. Nina zice că acum și Lia și Vlad și Ileana, și …of! cum îl chema …? Ah, așa …și Aurel s-au dus toți în peștera aia misterioasă și că ne-așteaptă și pe noi acum. Nu știu de Horia, dar eu m-am mai plictisit rău. De când au plecat ei, cam brusc, nu știu… am prins-o pe Nina că nu se mai chinuie să stea așa serioasă. Am rămas doar eu și Horia în salon și măsuțele cu pastile colorate. O văd cum intră cu tăvițele ei și, cu un amestec de ochi înmuiați și-o voce moale, își lasă pomeții să i se urce un pic a zâmbet. Eu cred că Nina și-a pierdut pe drum dragul de râs. Eu cam pricep, și ea, ca mine, s-o fi plictisit să tot plece toată lumea. I-am zis să-și turtească și ea nasul de geam, că poate dacă ne-o vedea pe amândoi pociți, i s-o face milă și gata. Mă duc și eu la Lia și la Vlad. Ea, nu și nu. Iar Lia și Vlad mereu râdeau de mine. Purceluș lipit de stele, așa-mi ziceau. Invidioși. Habar n-aveau ei. Acum știu. Că s-au dus acolo. Dar eu știu că dacă stau așa seară de seară, până la urmă mă vede și pe mine Buha nopții. Nina mi-a zis demult că ea culege scântei. Că vede noaptea la geamuri ochi aprinși de copii, își desface aripi mari ca de șoim și-i urcă-n spate. Ș-apoi îi duce, duuuce… departe unde nu-s chipuri cenușii ca ale noastre, iar copiii rămân copii și au și obraji roșii ca scânteile. Așa că eu o aștept pe Buha…

Ooofff… de ce trebuie să vină Nina tocmai acum? Stau așa… purceluș lipit de stele cu nasul pe geam de-atâta timp… și tocmai când au început să cadă stele… of… mă duc în pat …las’ că mă fac un pic că dorm… până se moșmondește ea și pleacă… hmm… Aaașaaa… Gata! Ma-ntorc la stele, poate vine Buha.

…

Ce frumos se vede de sus… am prins-o de gât pe Buha să n-alunec… ce de lumini… ca furnicileee… Hahaaaaa… mor, ce-mi place! A venit, știam eu! Mă duce Buha la Lia. Mă uit un pic în jos. La geam e Nina cu nasul turtit de el. Îl soate repede pe Horia la o plimbare. Aud în spatele ei liniștea.

[Foto via Critter Zone]