Ochii maicii Smira

bătrână

La lumina lumânării, chipul maicii Smira îi păruse necrezut de tânăr. Cu o mână se sprijinea de masa ovală, despre care îi spusese că e din lemn curat, îmbinat doar, nebătut în cuie. Iar pe cealaltă și-o odihnea pe un toiag noduros. Când sclipise lumânarea pe care-o aprinse, pentru o clipă îi păru că maica prinde chip tânăr dintr-o dată. Că ridurile nu-i mai adânceau pielea zbârcită. Ca văile ce-adună ape, așa părea maica Smira că adunase vieți în șanțurile care-i crestau fruntea și obrajii. Iar focul ochilor se stinsese-ntr-o apă blândă pe măsură ce vremea i se adunase-n spate.

Iana se scutură preț de-o clipă, clipind des de parcă s-alunge năluci. Apoi când o privi pe maica Smira, se liniști. Era tot ea, așa cum o știa, cărând ani înghesuitți ca mărgelele.

– Iană, fată dragă, ești verde cum îi creanga de nuc primăvara. Ce cați prin părțile-astea? Nu-i neam de om să mai urce aici sus la mânăstire de-amar de vreme. Gheorghiaș al lui Lazăr din Valea Mierii ce mai urcă de ne-aduce lemne. Dar chip de om nou, ba și-ncă tânăr, nu mai urcă fata maichii.

La auzul vorbelor prăvălite blând, Iana se trase mai aproape de Smira. Auzise că are un dar scump. Că ghicea. Că vedea ce-i va să vină omului de cum îl simțea. Chiar de nu știa nimic despre el, maica Smira îi ghicea și trecut și viitor. Așa numai din… Numai ea știa din ce. Maica Smira vedea din nimic. Se născuse oarbă dintr-o fată tânără care trăsese într-o noapte de iarnă cu ani foarte mulți în urmă la mânăstire. Pribegise singură și grea, alungată de-acasă în rușine până ce se opri în poarta mânăstirii de-i venise sorocul. De cum născu pe Smira, muri dintr-o suflare. Iar maicile-o crescură pe Smira cu drag. Copila nu văzu lumină o clipă în viața ei. Dar crescu cu har. Cine trecea pragul mânăstirii era ghicit de Smira și-n trecut și-n viitor. Numai ce le simțea suflarea, că le și spunea de unde vin și unde se duc, făra să știe vorbă despre ei. Așa se duse buhul când crescu că știe citi în om.

Iana când auzise vru tot. Dar nu-i venea a crede mai nimic. Nu mai credea în nimeni Iana. Demult, de când îi fură terfelite și viață și vise. Pe când era numai de opt ani tată-su se duse secerat de boală. La nici trei ani după el, de of greu i se duse și mamă-sa zdrobită de durere pe care nu mai știa s-o ducă singură. Apoi fu luată-n grijă de bunici, care nici ei nu mai tăiră decât vreo doi ani, că se-așezară ani groși pe ei, pe lângă inimă neagră când își pierduseră fiica. Iana fu crescută de sat, de tot satul. Trăia pe la fiecare. Iar când crescu își căută de drum. Acum auzise de maica Smira, cu două sate mai la vale. Ce-avea de pierdut? Se duse să-și afle noroc.

– Iană, zici că te cheamă, așa-i?, șopti maica.

Iana dădu din cap, deși știa că maica Smira nu vede, dar vorbele i se încăpățânau mute. Așa că fu tot ce putu să dea.

– Așa-i, răspunse tot maica. Ce vrei tu, fată dragă? Ești tânără și prea bătrână deopotrivă, prea devreme. Ți-a fost viața potrivnică. Nu mai plânge pe Simion și Teodora. Îs bine, maică, acum. Îs bine. Li-e somnul liniștit. Lasă pe ei să odihnească-n pace. Lasă pe mamă-ta, n-o mai ocărî că s-o dus fără tine după tătâne-tu. O fost și gata. Le e bine.

Iana simți cum nu respiră. Simion și Teodora erau părinții ei, de-atunci demult.

– Iană, tu nu mai privi în urmă oricât o fi de greu. Tu ia de-aci și vezi de drumul tău doar drept d-aci-nainte. Ia de te du, tu, dragă fată, numai spre răsărit. Când ăi da de-un sat pe nume Șipot, tu să tragi la han. Să stei vreo două zile și-i vedea. Om bun ți-o ieși-n cale, să vezi tu numa’. Să nu zici nu, că el tot te-o lua de-acolo și te-o vrea nevastă. Du-te cu el tu, fată dragă, că-i om bun, drept și te-o cinsti. Copii frumoși, oacheși ca tine ai să ai, să știi tu, că îți zic. Dumitru apăi și Zinca i-or chema. Ca mine ai să mori tu Iană, ca mine, cofâlcită și zbârcită, dar fericită, Iană, ia să vezi.

Și să fi vrut Iana să-ngaime vorbă împletită de a maicii Smirna, nu-i ieși decât suflare slabă, abia șoptită. Îi mulțumi în barbă încet și-și șterse pașii-n urma ei. Suflă în lumânare cum îi ceruse maica și-și găsi de drum. I se-nmuiară ochii, dar greu îi fu să creadă că viața o să-i fie așa de rodnică, cum îi zisese. Porni la vale care numai spre răsărit croia potecă.

– Mamă nu te du! Nu încă. Zinca își înghițea anevoie lacrimile. Dumitru n-a ajuns încă, mai ai răbdare o clipă.

Iana, acum cu părul de zăpadă și zbîrcituri ca ale Smirei zăcea cu zâmbet stins pe chip. Întocmai cum zisese.

– Săru-mâna, mamă!, intră gâfâind Dumitru. Mi-s întors. Tot într-un suflet ce-am venit. Te du unde te cheamă, adormi încet acum.

Iana se duse împăcată în lumea maicii Smira plecată mult demult.

 

[Foto via Jessica Montealegre]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: