Toaca si clopote.mp4

– Să-ți fie de bine!, îi alunecară vorbele din gura posmogită bătrânului clopotar către mine. Moș Antonie părea că se născuse odată cu clopotul bisericii, dar iuțeala din mișcări și strălucirea din ochi sfidau anii cu care l-ai fi cocoșat vrând-nevrând la prima vedere.

De când venisem în Vadul Luntrii trecuseră mai bine de nouă luni. Zi de zi, găseam de povestit cu bătrânul clopotar, dar greu îi ieșeau vorbele slobode. Numai că n-aveam altfel cum să culeg povestea luminii din Biserica Orbului, așa se pomeniseră sătenii că-i rămăsese numele, dar niciunul nu știa de ce. Tot ei șușoteau că numai Moș Antonie știe. Mai știuse și nevastă-sa, Sofia, dar se prăpădise de curând. Și, oricum, îi lăsase cu limbă de moarte să nu lase taina dezlegată așa oricui. Ei n-aveau copii, că nu dăduse Dumnezeu, dar avuseseră viață liniștită, cu belșug și rod bun până îmbătrâniră. Acum că i se duse femeia, moșului i se stinseseră un pic din lucirile care-i ținuseră ochii vii, însă mai păstrase atât cât să mă pună pe mine pe jar cum că era o poveste tainică, la care greu mi-era încă să pătrund.

– Să ți se-așeze pe suflet!, continuă bătrânul cu ochii în două blide pe care le împărțea cu mine în zori, de cum mijea slab soarele. Zâmbii în sinea mea, nu mai auzisem cuvintele astea de multă vreme, pe când eram copil și mi le zicea tata după ce mâncam. Și el se trăgea din părțile astea. Pesemne că era o vorbă de-a locului. Parcă ținuse loc de tata preț de-o clipă… Mi-am scuturat un pic capul să-alung amintirea, încă mi-era vie vocea lui, dar tata nu mai era nici el.

Am adunat firimiturile de pâine și restul de brânză în ștergar, am pus farfuria de-o parte și-am turnat din ulciorul cu lapte în două căni. În tăcerea care urma întotdeauna după ce mâncam, de parcă moșul mormăia un fel de rugăciune, și pe care o respectam negreșit, îmi odihneam ochii pe motivele vaselor de lut. Eram aproape de Corund și mă minunam să văd că oamenii din părțile locului nu-și schimbaseră obiceiurile. Și moșul avea roată de olărit și frământa la ea, dar cel mai mult îi plăcea să le picteze. Așa zicea el că scrie povești, dar nu mai credea că le vor plăcea tinerilor de azi. Am rămas adâncit în tăcere. Mă odihnea mormăitul moșului. Nu mai nădăjduiam să aflu povestea bisericii, prea trecuse multă vreme și greu izbutisem să leg două-trei vorbe de pe la oamenii din sat. Cumva devenisem de-al locului. Mi-era greu să mai cred înfloriturile pe care le dădeau enoriașii. Nu mai conteneau cu crucile când începeau să vorbească, oricum fără cap și fără coadă și rotindu-și ochii în jur, ferindu-se de o frică nevăzută. Mai mereu abia șopteau și schimbau repede vorba, ceea ce mă obosea nespus. Se fereau cu precădere când apărea preotul, om încruntat, nu tocmai cu Dumnezeu în suflet și cu har, dar oamenilor le era frică și-l acceptau. Auzisem, atât cât voiau să-mi spună, că tare l-ar mai fi vrut plecat, că era un venetic, că eram om negru pe dinăuntru, cu căutătura strâmbă și că nici în timpul slujbelor nu se simțeau în apele lor. Îl chema Vladimir Sötét…cumva… că ei nu știau ce fel de litere erau alea și nici nu vorbea tocmai bine românește. Venise de cinci ani și tot de cinci ani lumina nu mai apăruse la ceas de seară în fiece duminică. Șșșș… se opriră, preotul tocmai apăruse în bătătură. Mi-am văzut de drum să nu le fac necazuri oamenilor. Nici la mine nu se uita preotul prea cu căldură. Nu-l văd bine, îmi șoptise o dată Moș Antonie. Nu-i vrut aici, dar nici el nu se face iubit. Nu-l văd bine. Poartă griji cam negre. Eu m-am mirat mult că se scăpase către mine, că nu-mpărțea ușor vorbele moșul, dar m-am și bucurat. Apoi am luat un pic mai mult luare-aminte.

– Hai de-om bate clopotele, că se făcu de ziuă!, zise bătrânul ridicându-se de pe laviță. Numai afară își mânca bucatele moșul, niciodată înăuntru. Bătut de aer, zicea, la lumină ori de soare, ori de stele-i mâncarea faină, d-apăi nu altfel. Altfel, îi păcat. La poalele copacilor îi plăcea cel mai mult, acolo întindea ștergarul și cei câțiva posmagi și-și bucura viața cu câte-un răgaz.

– Te văd necăjit, îmi zise Moș Antonie. D-apăi de ce? Ai văzut ce soare răsare și cer ți-e deasupra?

Îmi înghiții respirația, că nu știam ce să zic. Eram eu preocupat de povestea mea greu de cules, dar îmi închipuiam că m-ascund bine.

– Au venit mulți să culeagă rod, dar eu știu că nu-i pentru oricine. Și baba mea mi-o zis, când s-o dus. Auzi tu, Antonie, zicea, nu te-ngriji prea tare, că lumina s-o arăta numa’ când îi veni ceasul și numa’ cui trebuie. Tu să păzești bine și să nu dai clopot să bată altcuiva, că nu s-o mai împlini prorocirea. Și să nu uiți, Antonie, că o fi să fie cui îi fi, nu cui ăi crede tu, așa că tu să primești pe toți care-or veni să cerceteze de lumină, fără să-i alungi. Tu dă-le de-ale gurii și stei de vorbă cu ei, că s-or alege după cum îi cheamă și inima și lumina.

Cu vorbele astea rămăsese în cap multă vreme bătrânul clopotar. Dacă până să se ducă Sofia, mai lăsa pe Lazăr ăl mic sau pe Iurie, țâncii lui Niculai, să mai tragă în joacă clopotele, de-atunci păzea clopotele și biserica la orice ceas și nu mai lăsa pe nimeni.

Era scump la vorbă moșul, dar ceva din gesturile lui mă făceau să citesc printre ele, să picur poveștii viață, chiar dacă erau crâmpeie. M-am ridicat și eu de pe laviță și-am pornit după bătrânul clopotar. Duminica era pe-ncepute, iar moșul zisese că vremea-i schimbătoare azi. Eu vedeam doar cer senin, el zicea că e înșelator. După ce bătu toaca în jurul bisericii de trei ori și clopotele sunară peste vale, m-am așezat din nou în tăcere lângă moș. Păstra mereu un fel de ritual, tăcea în prelungirea ecoului pe care îl prăvălise peste vale. Muzica clopotelor trezea satul, iar moșul rămânea în siajul de liniște lăsat în urma ei.

– Pe la chindie, ne găsim din nou la poalele stejarului, no. Bine așa?, îmi zise bătrânul și-și puse furca pe umăr, îndreptându-se către căpițele care trebuiau adunate. E bine așa, i-am răspuns. M-am ridicat apoi și-am coborât la râu. Aveam o boltă făcută de o grotă, sub care îmi plăcea să stau ziua, cât era soarele-n toi. De-acolo vedeam bine cum curgea apa limpede. Îmi linișteam gândurile care se tot împleteau unele cu altele. Scriam. Mult. Cât puteam, până aluneca soarele pe după costișă și vedeam greu, dar era semn că trebuia să mă întorc la Moș Antonie, pentru că se pregătea de toacă. Îmi dăduse moșul o biblie roasă de vreme, pe care o luam mereu cu mine. A lui era mult mai groasă, iar cuvintele erau mult mai pline de înțeles, decât ce citisem eu odată. Îmi terminasem demult hârtia, dar moșul făcuse cumva de-mi adusese alta, mai galbenă și mai aspră, dar mie-mi plăcea. Pe ea curgeau poveștile mele mult mai la vale. Până și cerneală făcuse el rost și-mi adusese de pe la oamenii din satul vecin. Și ea curgea mai repede decât ce-aveam eu înainte.

De cum văzui umbra pe foaia de hârtie, mi-am adunat lucrurile-n traistă și-am pornit către biserică. Amurgea leneș.

Moș Antonie porni cu toaca, ținându-și mereu spatele drept și adâncindu-și privirea în sunetul cântat de ea. Bătu apoi și clopotele în tihnă, ca de fiecare dată, fără grabă, dând fiecărei bătăi respectul cuvenit. Apoi se adânci-n tăcere, ca mereu.

Preotul nicăieri.

Oamenii se adunaseră în curtea bisericii și fremătau. Mai șușoteau, mai dădeau din cap, legând vorbe dintre cele mai amestecate, ba despre grâul adunat, ba despre hambare, ba despre copii sau maica Zamfira, care căzuse rău bolnavă la pat cu două zile-n urmă.

Preotul nicăieri.

După ce clopotele își stingeau ultimul dangăt, urma o liniște scurtă, în care oamenii așteptau să-i cheme preotul și să înceapă slujba. Acum însă, era o liniște încremenită. Pe cer se conturau siluete lucitoare, fulgere îndepărtate. Moș Antonie avusese dreptate, vremea fusese înșelătoare. Dar norii tot nu se vedeau. Vreme de clipe bune, fulgerele brăzdau firide pe cer, făcându-l pe tot pânză de păianjen.

Mi-am ridicat privirea către bătrânul clopotar. Gura i se odihnea acum într-un zâmbet liniștit. Mi-a întors privirea înapoi, făcându-mi semn să intru în biserică. Am șovăit. Cum o să intru eu primul în biserică? A mai clipit o dată, nelăsându-mi loc de nicio altă întrebare. M-am trezit că pornesc picioarele înaintea minții mele și-n câteva clipe mă aflam înăuntru. Am început să chem oamenii. Așa, fără straie preoțești, doar îmbrăcat în darul pe care-l primisem de la Moșul și m-am apucat să le vorbesc oamenilor. Pe chipurile lor citeam căldură. Asta m-a liniștit, căci teamă mi-era. Lor nu. Lor le era firesc. Crezui la început că soarele se-amestecase cu fulgerele apărute din senin. Într-un târziu am luat aminte că noi cu toții și biserica eram scăldați în tocmai lumina de prorocise maica Sofia. Am știut atunci pe loc. Moș Antonie a clipit scurt, ca spre a-mi confirma ce tocmai pricepusem.

Nu mai aveam poveste de pus în continuare pe hârtie. Eram în ea, în taină, înăuntru.