Rupea miezul de pâine în bucăți cât un bănuț de mari și le așeza pe marginea blidului. Respira adânc, de parcă le digera înainte de a le mânca. Dumica liniștită și mă privea în tăcere. Parcă mai aștepta un oaspete. Mie îmi sporea nebrăbadrea pe măsură ce miezurile se aliniau răbdător făcând o cupolă deasupra farfuriei de lut, iar ei i se adâncea liniștea pe chip. Bănuții din miez de pâine ședeau soldățește și își așteptau rândul. Mesteca de parcă fiecare dintre bucățile de pâine ar fi fost ultima. Apoi îmi întindea și mie câte una. Eu, cu nodul în gât, nu puteam să mestec. De rostit ceva, nu mai puțin. N-aveam darul ăsta. Mi-era limba legată. Îmi înmuiam ochii în lacrimi care-și făcuseră casă în orbitele mele, de când mă știam. Nu știam ochi uscați. Numai așa puteam vorbi cu oamenii, cu  ochii muiați. Graiul îmi fusese născut să fie mut.

Domnica făcea mult bine, alina, lecuia, îmblânzea, vindeca, om făcea din cel mai urgisit. Oamenii-și puseseră multe întrebări. Ce farmece făcea de-i îndrepta pe toți? Ce taine știa ea și-nvârtea de-i punea pe toți pe drum oblu? Domnica venise în satul de după uluci cu ani grei în urmă. Nu era de prin părțile-alea, dar oamenii degeaba o tot împunseră cu întrebări, că Domnica nu zicea nimic. Domnica făcea. Pe ce punea mâna rod făcea. Era venită singură, fără bărbat, doar cu un copil de care-ngrijea. Nici asta nu aflară oamenii, cum că ce era cu el. Copil bun, asculta de Domnica. Mitrea își zicea.

După ce obosiră să se frământe și văzură că Domnica e om cinstit și că-și vede de treabă, o lăsară în pace. Nu-i mai stătură pe cap. Mitrea creștea cuminte, pe lângă alții din sat. Domnica văzu de el până se făcu flăcău și plecă de-acasă să-și facă rost. Dar și-l făcu departe, iar Domnica nu părea să se fi împăcat cu fiul plecat. De atunci se puse pe făcut cea mai bună pâine din sat. Tăcea și făcea pâine. Când era țânc venea de la maica Tilica cu pâinea roasă jumate până ajungea acasă.  De dor, de of sau de nădeje c-o trage iar acasă, Domnica tăcea și făcea pâine. Pâine bună și multă, de venea tot satul. Întindea oamenilor peste gard coșul cu pâine și o dată cu pâinea dată, dădea și leac fără să știe.

Prima oară când băgară de seamă oamenii fu când Domnica se duse la slujbă duminica, de Florii. Broboada îi acoperea chipul cenușiu de dorul lui Mitrea, dar lăsa totuși să se vadă căldură în privire. Domnica iubea oamenii. Venise cu un coș de nuiele împletit, plin cu pâine și acoperit cu un ștergar. Din el lăsa în urmă aburii. Coaja coaptă învelea un miez dumnezeiesc. Mirosea a pâine și tămâie. Ajunsese Domnica să le fie dragă oamenilor din sat, chiar dacă se-nciuda și nu vorbea. Iar ei ziceau că-și varsă dragul tot în pâine acum, că-i fu dus copilul în lume și n-avea veste de la el. Și că de-aia era pâinea ei așa de bună.

Atunci, în duminica Floriilor, îi întinse un colț de pâine lui Stănică, fiul ce mare al lui Simion. Pe Stănică îl duceau oamenii pe brațe, că așa-i fu lui soarta să fie olog de-un picior. Mergea săracul, dar se chinuia tare. Se așeza mereu într-una din stranele din spate să-i fie ușor să iasă. Mâncă coltucul de pâine cu poftă și șezu în liniște până se sfârși slujba. Când vru să plece văzu că putea să pună mai bine piciorul în pământ, așa că nu-l mai ajută decât Oprică, văr de-al doilea. Nu mai era nevoie de doi oameni. Nu-i venea să creadă, dar puse pe seama lui Dumnezeu și încet-încet, după ce mai trecu vreo lună, Stănică mergea în două picioare, iar în alte două luni chiar o rupea la fugă.

Apoi, se îndesiră facerile astea de bine, că Domnica împărțea pâine oriunde se ducea. N-o vedeai niciodată fără coșul împletit. Și mereu era cald, plin cu aburi. La câmp le ducea oamenilor, la școală le dădea copiilor, oriunde mergea, Domnica lăsa în urma ei urmă dumnezeiască de pâine și dregea toate ce se cereau drese. I s-a dus vestea că vindecă, dar Domnica nu se-apropia de oricine. Dacă-i simțea căutătura de om întunecat îl ocolea. Dar tămăduia neîncetat.

Domnica rupea miezul liniștită. Unul ei și unul mie. În tăcerea miruită.

Am înclinat capul a mulțumire și am dat să plec. Domnica se ridică și ea și mă opri o clipă în loc. Luă de deasupra sobei o pâine mare, rotundă, crestată în cruce și mi-o întinse. Era uriașă cât inima Domnicăi, că abia puteam s-o cuprind. Voiam să-mi urlu mulțumirea și gâtul meu născut uscat se umplu de lacrimi.

– Primesc …mulțumesc, Domnică dragă. Cu tot …cu suflet.

Când m-am auzit cu vorbe vii, mi-am scufundat în lacrimi ochii ultima dată. Acum grăiam cu glas, pe viu. Miezul de pâine e făcut cu apă, sare, drag și har.

Domnica tace și împarte pâine.

[Foto © Yaroslav Bobrichev]