Pătru

Patru

 

– Mai e mult?, mă întrebă cu ochii arcuiți într-un semn de întrebare cu ecou prelung.

Am clipit rar și mi-am mișcat capul involuntar într-un “nu” închipuit. Curaj nu găseam să-i spun că mai era mult până să ajungem. Drumul era noduros, pietrele ne făceau în ciudă. Nici eu, nici fărâma de om care-și târa pașii pe lângă mine n-aveam încălțări vrednice de drum lung, bolovănos.

Întrebarea copilului se răsfrângea în neputința mea. Nu-i făgăduisem nimic. Îl luasem de mână înainte să apuce să-și strige frica. Și-l călăuzeam fără să dibuiesc bine nici eu drumul. Dar el n-avea nevoie să știe asta, așa că ochii mei aleseseră să tacă dacă se mai ițeau întrebări. Se scăldau în schimb în cea mai calmă strălucire, menită să-i liniștească copilului mănunchiul de frici. În spatele lor, îmi înșiram eu întrebările fără răspuns.

Mă trezisem în dimineața aceea de noiembrie ranchiunos, pe când dădeam să aduc apă de la fântână, cu copilul ăsta sfrijit tremurând în fața ușii. Cu gura încă mută, reușii să încheg: Al cui ești, copile? Și cum te cheamă? Îi clănțăneau dinții de frig. Nu reușea să scoată o vorbă. Picioarele-i erau învinețite în ghetele vreunui frate mai mare, se vede treaba, pentru că-i depășeau cu mult mărimea pe care o ghiceam eu. Pantalonii cârpiți abia dacă-i depășeau genunchii, lăsând la vedere pielea marmorată, sloi de gheață. Avea aruncată pe el o haină la fel de mare ca ghetele, dar degeaba, că tot nu-i ținea de cald. În păr avea prinse stele de gheață.

L-am tras mai mult în casă, că abia se putea mișca. L-am acoperit cu o velință groasă și l-am așezat pe-un scaun aproape de soba din bucătărie. I-am turnat un castron de fiertură ce tocmai făcusem, dar bietul nu se putea clinti. Îi dusei eu lingura la gură și încet își reveni în simțiri. I se topeau ușor stelele din păr. Pătru îmi zice lumea, șopti firav.

Târziu bâigui că-și căuta frații. Plecaseră cu ultimul convoi, iar el era cel mai mic. Părinții nu mai erau. Abia rezista. După mers fără oprire trei zile și trei nopți căzuse într-un șanț. Din spate se auzeau mereu bubuituri și foc de arme. Cerul căzuse în adânc, scuipând foc. Picioarele nu-l mai ascultau. Oboseala îi sleise și ultimele urme de frică. Nu-și mai amintea mare lucru, după ce căzuse. Însă când se trezi era singur. Străbătuse crângul strigându-și frații din tot rărunchii. Nu mai erau.

În timp ce-și ducea lingura la gură, lacrimile-i umpleau una nouă pe care o amesteca cu fiertura și o-nghițea. Îl priveam cu noduri. Văzuse multe pentru anii puțini pe care-i avea. L-am culcat pe un pat de scânduri pe care am întins o cergă. Și-n noaptea aceea cocârjată sub bubuituri, am hotărât să plec. N-aveam pe nimeni demult. De la mânăstire plecaseră toți de când frontul se-apropia. Eu mă lăsasem pe mâna Domnului, sperând că va să ne ocolească. Dar de plecat unde să plec? Și pentru cine? Singură eram de-o viață. Maicile fugiseră care-ncotro de multă vreme.

Când se trezi, Pătru își roti ochii întâi mirați, a copil încă netrecut prin viață. Apoi i se-așternu pe chip o perdea de amar.

L-am îmbrăcat cu ce-am găsit, am pus legătura cu pesmeți în traistă, l-am strâns la piept și i-am clipit că-l duc la frații lui, că-l duc de-acolo.

Am pornit la drum, să-i găsesc lui Pătru înapoi ochii mirați de viață. Pe drum prelung, bolovănos.

 

[Foto © Lee Jeffries]

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s