M-am trezit împuns de un cuvânt colțuros. Zgribulit. Un colț de fereastră se fărâmase pe podea. Prin el pătrundea un vânt zorit. Buimac cum eram, mi se amestecau toate înaintea ochilor. Greu ghiceam conturul lucrurilor din jurul meu. Știam însă că e o dimineață târzie după lumina dulceagă dimprejur. Se vede treaba că adormisem adânc. Nu-mi aminteam mai nimic. Cred că dormisem toată vara. De-asta se și-ndulcise lumina acum mai devreme, spre prânz.

Pe jos erau îmrăștiate foi de hârtie. N-am băgat de seamă la început, mi se păreau cocoloașe aruncate cel mai probabil cu năduf. Asta îmi aminteam de dinainte să adorm. Nimic nu se-așternea firesc. Toate Cuvintele se propteau în vârful peniței. Își căutau loc de sus din vârful pârtiei și-și potriveau sania să curgă lin la vale. Dar nu! Zăpada se topea mereu miraculos, de se poticneau mereu pe la jumătatea pârtiei, apoi săreau de pe sanie în praf.

Mă trase Cerul de mânecă și-mi zise cu ecou prelung: Dezmeticește-te degrabă, până nu te-or părăsi toate! Nu pricepeam ce vrea să zică, dar când îmi ridicai brutal peoapele ca să deslușesc ce era primprejur îmi fu dat să văd vânzoleală cum nu se poate mai mare. Hârtia își împăturea poalele și le întindea una peste alta în cateva valize mărișoare. Cerneala umplea sticle ochi și pregătea și câteva butelci, cred, de rezervă. Într-o cutie cât un geamantan, Penița își alinia ca într-o farmacie suratele, mai mari, mai mici. De pe perete, Ceasul aliniase clepsidre multe și mărunte. Se ciondănea cu Timpul pentru că nu voia să șadă cuminte ori în ceasornicul cu Apă, ori repede în cel cu Nisip. Sus, în mansardă, Culorile ciorovaiau în ce ordine să se așeze și să-ncapă toate în valijoară, pe lângă guașe și-acuarele. Că lângă cele cu ulei, nici una nu voia în ruptul capului să stea să se mânjească. Altfel, cum reușeau ele vreodată să mai croiască Curcubeu?

Mi-am făcut curaj în tot vacarmul ăsta să mă ridic de pe divan. Cerul trimise Vântul de mai să mă doboare, să-mi șuiere pieziș: Dezmeticește-te odată! Că apăi vai și-amar! Rămâi schilod și gol de vorbe. Cu ce mai umpli cocoloașe?

M-am aplecat și-am ridicat de jos un ghem sau două de Hârtie… un nod mi se-așeză în gât de nu puteam să scot un sunet. Erau de-a dreptul despuiate. Gogoșile zăceau pe dușumeaua aspră fără să-nșire nicio silabă, vreo virgulă, ceva.

În groaza bruscă ce mă cuprinse, am început s-aleg ca apucat. Le ridicam, pufneam, citeam. Dar n-aveam ce. Hârtia se încăpățâna și goală așa se priponea mai abitir în fața mea. Văzând privirea mea războinică, Stiloul se-ncovoie de spate și mi se puse în gardă, de n-apucai nici să clipesc, dar să mă dumiresc. Pe rând, se-aliniau ostași făcuți din orișice prin casă, că erau ace de prins foi multe, creioane verzi, albastre, portocalii, să apere gogoșile umflate de necaz pe mine, că după ce că adormisem vară-ntreagă, acum le luam la rost, pe ele, pline de vrednicie.

M-am dat un pas în spate, ele după mine. M-am dat încă vreo doi. La fel. Plin de sudoare mi-am scos batista să-mi usuc fruntea îmbrobonată. Pe dată tot flancul se retrase-n liniște. Făcură o mișcare sincron către stânga și se-așezară pe loc repaus. Abia atunci am respirat până la capăt. De m-am surprins și eu. Venise Aerul să-mpace tulburarea. Și izbuti, fără tăgadă. Tot Aerul făcu atunci să zboare scântei aprinse de Lumină. Știusem de c-un an mai înainte că sticluțele de rezervă aveau un pic și se cam terminau, dar nu mă îngrijisem să le umplu iar la loc. Că doar ele vin de toarnă sclipire-n vorbe și meșteșug pe hârtie. Eu? Doar unealtă smerită de scris. Peste vară, în nepăsarea mea sfârșiră fără urmă de speranță, dând bir cu fugiții, că grijitor ca mine plecase mult, demult în somn. Se vede treaba că acum mă pedepseau. Nici una nu mai curgea lin, unsă în Cerneala din peniță. Mi-am adunat toate puterile să zic ceva, dar Cuvintele se-mpotriviră să se lase rostite. Grămădite toate-n gâtul meu se înghionteau să iasă și ni-mic.

Am închis ochii în deznădejde și am plonjat în întuneric iar în mine. De sus, de la mansardă Culorile auziseră mișcare și se învălmășiră toate să vadă ce se petrece. De-acolo, dinăuntru, m-am dus și mai adânc, pînă ce îmi vorbi Tăcerea. Am asculat-o tainic și-am priceput. I-am mulțumit și-am înotat sus-sus și-am luat o gură de Aer tăios și sățios.

Hârtia începu să despacheteze faldurile prinse-n geamantan. Culorile prinseră viață în Cuvintele care își scriau singure Povestea.

Timpul curgea fără proptele.

N-o să mai cad în somn acum prin nicio vară.

[Foto via Maije Morsink]