Chiva de la răscruce

key

– Lasă-le să ardă toate, îmi zise ridicându-și ochii pe jumătate. Vezi că în coșul cela de nuiele mai e o mână de vreascuri. Așa o fi să fie iarna. N-ăi văzut? O venit devreme anu’ ăsta. Om ședea mult pe lângă vetre, îți zic băiete, c-așa o fost și când mi-o murit mie bărbatul. Șepte ani s-or dus de-atunci.

Curăța cojile de nucă într-o liniște de mormânt, pe care și eu o întrețineam fără să suflu. Mi se părea că dacă îndrăzneam să mestec vorbele, aș frânge firul ăsta neîntrerupt de basm. Furtuna începuse de cu-o noapte înainte. Nu mai aveam cum să cobor la vale. Mă prinsese sus, la maica Chiva, lângă stână. Nici ea nu mai putea coborî. Sus, aici, îi murise omul și venea oricât de des o țineau pe ea picioarele.

– Vin să-i văd umbra, băiete. S-o dus el sus, și mi-o zis. Păi da, mi-o zis el cu vreme bună-nainte că se duce. Da’ eu n-aveam vreme de povești. El le-așternea. Mie mi-ardea de treabă, că cin’ s-o facă? Acuma-mi pare rău, că trecu și viață și om vrednic ce-oi avut și m-oi grăbit, de n-am avut să-mpărtășesc ce-i mai bun. Își primea viața-n brațe, asta făcea omu’ meu. Când o murit, zău de nu era mai tânăr cu douăzeci de ani, de-ți zic, tu cop’chile, nu fă ochii mari, c-așa-i! Așe tânăr era, cu piele coală lină de hârtie, cu păr negru-corb, nu obj’doi cât o făcu’ el prin primăvară de Sângiorz, deși tare bine se ținea. ’nalt, semeț cu spinarea dreaptă. Strașnic om! Noroc ce-oi avut!

Grămăjoara de nuci urca acum către jumătatea scaunului. Numai prin părțile astea mai văzusem prin casele oamenilor scăunele cioplite cu trei picioare. Mai că niciunul nu era cu patru. La fel cum troițele erau mai dese ca pe oriunde, iar răscrucile bătute în drum de n-apucai să cotești dreapta ori stânga, că ți se-ncrucișa drumul. Prin partea locului, oamenii erau foarte cumpăniți. Ascultau mult. Ascultau mai adânc decât vorbeam eu. Mai mereu mă simțeam despuiat, dar într-un fel blând, în care știam că orice mi-ar zice, aveam să mă simt acasă.

Veneam de departe, din munții negri de după coama stânii de sus. Căutam pe nea Pricop. Mi-era, se pare, singura rudă pe care-o mai aveam. Eram orfan de mamă. De tată nu știam nimic. Filica mică, așa-i ziceam mătușii care m-a crescut, mi-a zis că ea era sigură că a murit. Degerat, în munți la tăiat de lemne, dar niciodată nu-mi zicea mai mult. În timp devenisem ceva mai iscusit și scormoneam subtil după câte-un cuvânt mai mult, doar-doar de-oi păcăli pe Filica. Dar Filica mică se ținea bine, mai mult de două vorbe-n plus, învinețit de ger năprasnic la tăiat de lemne, n-am putut să smulg. Dar și Filica se duse curând. Apucase să-mi zică de nea Pricop și să mă-ndrume la vale-n jos. Numai că eu când m-am pus la drum, valea aia se-ntinse departe, că așa mi-a luat multă vreme cu traista-n spate să bat din poartă-n poartă. Numai că nu-mi deschidea multă lume. Aici oamenii erau chibzuiți. Nu mai eram un copil, deși nici bărbat n-ajunsesem. Căutătura mi-era cu amar și cu frică și, pesemne, că oamenii măsurau de două-trei ori înainte să-mi deschidă. Vremea rea îmi făcea chipul și mai schimonosit de frig, iar când deschideau ușa, până să le dau binețe, zăreau mai întâi jumătate-de-om chircit în el. Și mai întâi se-ncruntau.

– Vezi că-n spate în șopron, sunt două stive. Ia du-te și adă-le! Îmi șopti Chiva, văzându-mă ghemuit și mai aprig lângă vatră. Pe ea cred c-o ținea un foc pe dinăuntru, altfel cum să te ții iernile-n gerul ăsta cumplit? Și ea părea că-ntinerește.

– Du-te de le-adu degrabă! S-o pune pe nins la noapte. Anu’ ăsta încui vara mai devreme. Numa’ ce punem lemnele-aste și ia să vezi, cum te-oi dezmorți. Așa o veni și omu’ meu. S-o dezmorți și el din ger și-o trage pe la fereastră la noapte. Aci, cu fața către vatră.

Când vorbea așa, pe ochii bătrânei se puneau obloane groase. Tăceam. Mă gândeam că nu-i rost să-i stric visarea maicii. Lăsam trosnetul de vreascuri să vorbească. În vârful picioarelor, să nu tulbur pe Chiva, m-am lunecat pe lângă perete pân-afară în șopron. Când m-am întors cu lemnele, bătrâna curăța nucile cu ochii proptiți adânc în scânteile din foc. Părea că ascultă șoapte numai pentru urechile ei. Am tăcut împreună.

Îndrăznisem mai devreme să-i amintesc să m-ajute să dau de nea Pricop, dar Chiva părea că n-auzise întrebarea. Nu eram sigur că ocolise să-mi zică sau nu. Îndepărtase în aer cu mâna întrebarea și-și văzu de treabă fără tulburare. Mai trăia? M-am sumețit eu să-ntreb ultima oară. Nu se mișcă, ci se-afundă-n grămada de nuci de se-nveli de tot în ele. Eu rămăsesem atârnat, nătâng.

– Avem de toate, băiete. Nu-ți fă griji!, zise brusc după o vreme, de curățat necurmat. Dar tare mă simt ostenită. Ia de te du tu și-ajută-mă. Ia cheile cele mari de la poarta veche și-ncuie tot până jos la poarta dinspre apus. Apăi du-te tu sus după pruni și-ncuie poarta către herghelie. Or sta ei bine, caii, până după ce-o trece stihia. Hai de te du, că nu m-or duce pe mine-acu’ picerele. Când te-i întoarce, cată o funie de ceapă prin podrum. M-oi pune de-i face-o tocană.

M-am înfundat în cojoc și-am ieșit în duhul aprig de afară.

Când mă-ntorsei, bâtrâna-n capul oaselor cu lingura-n ceaun mă întrebă: auzi, tu măi băiete, da’ cum ziceai că-ți zice? Iarna e lung-acum, nu pleci curând. Îi limpede.

Am făcut ochii mari.

– Sâmedru-mi zice, maică. Nu-mi știu alt nume. Că cică-i după tata. Îi bine așa?

– Îi bine, închise ochii lung, măicuța. Îi tare bine. Încuie bine ușa-n urma ta.

 

[Foto via Katia Bee]

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: